Nascute acum sute de ani, din nevoia de a supravietui pe lânga comunitatile care de cele mai multe ori ii respingeau pe tigani, meseriile acestora sunt practicate si astazi in România. Tiganii sunt lingurari, caramidari, aurari, caldarari sau lautari (altii decât manelistii care isi etaleaza averile in emisiunile de televiziune). Si sunt buni in ceea ce fac. Intre casele insirate de-a lungul soselei din Radomir, comuna Diosti, una atrage in mod deosebit atentia. N-are gard, n-are poarta, nici macar o potaie care sa urle la trecatori. E prapadita: inconjurata de gropi ciudate pe lânga care n-au timp sa creasca buruienile, constructia isi rânjeste a reclama caramida rosie netencuita. Aici locuieste Vasile Marin, tigan caramidar din tata-n fiu. „Am invatat de mic cum se face caramida. Acum din asta traiesc. Daca n-am facut scoala, trebuia sa am dupa ce mânca o bucata de pâine. Iar meseria asta n-o sa moara cât românul o sa-si ridice casa ori soba in ea!“, zice Marin, in timp ce asaza placile de lut ars in camera ajunsa depozit de caramida. Sapa pamântul negru, il curata de gunoaie, il ia, il amesteca bine cu apa pâna il inmoaie cum trebuie, apoi il toarna in forme. Pe urma il chiteste in banchet, il astupa cu pamânt sa nu rasufle si ii da foc pe la guri cu carbuni si coceni strânsi din timp. „Il las sa arda doua zile, poate mai mult, acum ca s-a racit afara. Apoi o saptamâna astept sa se duca dogoarea. N-are moarte caramida mea“, se lauda tiganul, cu zâmbetul lucind puternic pe pielea intunecata. Clienti are si n-are, dar nu se plânge: la trei milioane cât da pe carbuni si la toata munca din primavara pâna acum, in pragul iernii, tot scoate zece milioane. Tocmai bine sa puna si el o sarma pe masa de Craciun. Dup-aia, pâna la anu', cum i-o fi norocul: traieste si el ca altii. Ba dintr-o pomana, ba din ajutorul social. La caramida nu renunta insa. E mestesug tiganesc, pe