Ba că ne-am fi vândut independenţa editorială pe sume fabuloase, ba că punem umărul la noua tendinţă privind concentrarea trusturilor media în mâinele unor cercuri de afaceri autohtone, ba Ba că ne-am fi vândut independenţa editorială pe sume fabuloase, ba că punem umărul la noua tendinţă privind concentrarea trusturilor media în mâinele unor cercuri de afaceri autohtone, ba că pregătim ziarul pentru a servi o anume cauză politică la viitoarele alegeri.
Nu în ultimul rând, preşedintele Clubului Român de Presă a speculat în stil de mare actor momentul, anunţându-şi demisia din fruntea controversatei instituţii şi clamând public neputinţa sa faţă de mişcările pretins obscure de pe piaţa media românească. Dacă la acel moment aş fi avut dreptul legal de a publica în Adevărul, probabil că nu mi-ar fi ajuns cuvintele să-i reamintesc în ce fel a înţeles domnia sa presa de după Revoluţie. L-aş fi invitat să ne facem publice averile personale noi, ziariştii cu funcţii, să judece lumea cine s-a îmbogăţit din mercenariatul de presă şi cine nu. Pentru că, până la urmă, în ce se măsoară mai bine onestitatea unui jurnalist? Sigur, în tentativa de a converti cinic ştirea într-un câştig personal de imagine, şeful CRP a preferat să catapulteze cu noroi în colegi de breaslă despre care ştie foarte bine că trăiesc din meserie curată. Este un anume fel, lipsit de scrupule şi de omenie, de a face carieră în România.
În bunul obicei românesc, la aşa mizerii se poartă să răspunzi asemenea. Ne dă şi mâna, şi putinţa s-o facem. În serial! Pe pagini întregi! Dar unde ajungem tot alimentând spirala scandalului? Ce oferim celor care aşteaptă de la noi mai multă înţelepciune într-o ţară sfâşiată de măcel intern? Câtă vreme trebuie să mai treacă pentru ca românii să servească şi altceva decât bâlci la cafeaua de dimineaţă?
Pentru că asta este tot ce putem spune cu mâna pe inimă:
