Trasam pe un pergament drumul rachetelor sovietice din 1962, de la Moscova pina la Havana. Trasam apoi pe un alt pergament drumul ziaristului francez Jean Daniel de la Washington pina la Havana, trimis pe 22 noiembrie 1963 de Casa Alba ca sol de pace pe linga Castro.
Suprapunem cele doua pergamente, ne uitam prin ele la soare si s-ar putea sa vedem schitat chipul celui care, in aceeasi zi, l-a ucis pe Kennedy.
Adica: atunci cind asisti la doua evenimente care se deruleaza aparent independent unul de altul si nu intelegi mai nimic din nici unul dintre ele, o solutie ca sa iesi din dilema e sa le suprapui. S-ar putea sa mai intelegi cite ceva.
Traian Basescu pare a avea un talent formidabil de a-si atinge obiectivele mai degraba cu ajutorul dusmanilor sai decit cu al prietenilor. A dovedit-o din primele zile dupa inscaunarea de la Cotroceni.
Eliberati de sub jugul publicitatii guvernamentale, o seama de jurnalisti si analisti au redescoperit libertatea de exprimare si s-au lansat in atacuri inversunate, intemeiate sau nu, la adresa presedintelui. In harmalaia astfel creata, e greu, daca nu imposibil, sa mai arati cind presedintele face greseli, poate mai mici decit cele care ii sint atribuite, dar perfect dovedibile.
Bunaoara, cine il mai ia in seama pe un Valentin Stan, chiar si atunci cind are dreptate, daca el vede iminenta unei dictaturi personale pina si in dansul din buric al presedintelui pe malul marii? Asa incit inclin sa cred ca nu prietenii din presa, ci mai degraba neprietenii inca il tin pe Basescu la o constanta si incredibila cota de 60 la suta.
Nu altfel stau lucrurile in atingerea unui alt obiectiv major al lui Basescu, si anume alegerile anticipate. Nu le-a putut obtine cita vreme premierul Tariceanu ii era, sau ii parea a fi, prieten. S-a facut insa un pas urias prin actiunea surp
