A trecut o saptamina de cind, la Palatul Mogosoaia, s-a deschis o expozitie semnata Octav Grigorescu, un mare artist, disparut mult prea devreme, despre care s-a vorbit putin in acesti ani. Cu siguranta, tinerii artisti aflati acum in viltoarea lumii artistice cunosc prea putin opera uneia dintre personalitatile remarcabile ale plasticii noastre contemporane, un pictor care, atunci cind se afla intre cei patru pereti ai atelierului, reusea sa faca abstractie de o realitate greu de suportat, se lasa cuprins de magia propriilor ginduri, asa cum nota: „Nu vad decit in stare poetica atunci cind izbutesc sa fac ceva“.

Octav Grigorescu a debutat in arta romaneasca la sfirsitul anilor ’50, intr-o perioada in care impactul realitatii era brutal, iar optiunile, de multe ori, erau determinate de cele citeva sloganuri cerute de politica vremii, de idealurile false transmise mai ales prin politica de propaganda si, de multe ori, prin intermediul creatiilor artistice. in acei ani, un tinar artist ca Octav Grigorescu isi construia opera, isi definea personalitatea artistica pornind cel mai adesea de la un impact subiectiv, avut cu o lume in care a reusit de la inceput sa se extraga din tiparele artei oficiale. S-a vorbit despre suprarealism in cazul operei sale, fara insa a putea regasi in ea o poetica proprie acestei miscari. Nu putem vorbi aici despre o realitate lipsita de obiectivitate, ci mai degraba despre una la baza careia sta principiul subiectivitatii. Este o lume vazuta prin ochii unui artist complex, apropiat de lumea poeziei, care lasa subconstientul sa vorbeasca, o lume alcatuita din fragmente, cu imagini date doar partial vederii, unde rolul important nu sta in decriptarea acestora, ci in atmosfera creata de artist.

Pe tot parcursul anilor, pictura si desenele lui Octav Grigorescu au functionat ca o simbioza intre elementele pur plastice, i