Uniunea Scriitorilor a lansat de curând un program intitulat "Să ne cunoaştem scriitorii". Numele, în mod voit fără metafore/ jocuri de cuvinte/ ambiguităţi de sens, şi-a propus să transmită mesajul programului direct, uşor de înţeles pentru oricine. Ne-am înşelat însă. Nici n-a început bine, şi demersul nostru s-a izbit de zidul unor interpretări eronate şi al unor neînţelegeri. (Ceea ce nici nu e de mirare într-un spaţiu unde regula e dată de faptul că nimeni nu ascultă atent pe nimeni şi toţi se antepronunţă.) De aceea n-ar strica poate câteva precizări suplimentare.
Programul "Să ne cunoaştem scriitorii" e menit să promoveze literatura contemporană, să sporească vizibilitatea publică a scriitorilor români de astăzi şi să stimuleze lectura. De la ce am plecat? De la observaţia, evidentă pentru oricine, că lumea românească a acestor ani, pe lângă atâtea suferinţe, cunoaşte încă una (poate mai gravă decât toate, fiindcă ea provoacă, în lanţ, alte şi alte infirmităţi colective ori personale), şi anume - pierderea reperelor valorice. Ca mişcare vizibilă cu ochiul liber, se constată o deplasare spre centrul scenei publice a unui alai de impostori care ocupă zgomotos locul, în vreme ce aceia care ar putea constitui adevăratele modele sunt împinşi (sunt de căutat şi de găsit) undeva la periferia atenţiei publice. Aici mi s-ar putea reproşa că nu nuanţez suficient, că operez cu generalizări: Nu toate valorile sunt marginalizate, nu toate stau în umbră ignorate de public, iar centrul scenei nu e ocupat în exclusivitate de impostori, descoperim între ei, jucând roluri principale, şi valori adevărate. Aşa este. Cu specificarea imediată că, în cazul scriitorilor, caz pe care-l punem în discuţie, acest prestigiu public, atunci când, rar, există la un autor, nu se întemeiază, aşa cum ar fi firesc, pe meritele literare ale cărţilor sale, pe aprecierea calităţii sale
