„Lucian Raicu este un extraordinar critic literar, dintre cei care apar rar, tocmai pentru ca este mai mult decit atit, un ginditor al esentelor, criticul conditiei umane, de fapt, al insolubilelor intrebari ale existentei, pe care literatura doar le reitereaza prin clasicii, modernii, contemporanii si debutantii ei si pe care, in acuitatea lecturii, le asuma, le insufleteste, le imbogateste si le face vii, imediate, personale, inconfundabile, persistente, intr-un fratern act de iscoditoare reanimare, de o irezistibila forta persuasiva. […]
Am plecat din Romania la finele lui ‘86, aproape simultan cu Bernard
si Sonia. Plecarea noastra, pe care cu greu am fi imaginat-o chiar si cu un deceniu in urma, era culminarea disperarii si neputintei, intr-un moment cind prelungitele noastre discutii despre disperarea si neputinta care defineau locul in care traiam isi pierdusera deja sensul.
La putina vreme de la plecarea din Bucuresti, ne-am reintilnit, intr-o scurta si luminoasa tranzitie, la Heidelberg.
Am discutat desigur din nou, cu un sentiment de certa eliberare si de irepresibila incertitudine, despre necunoscutul care ne gazduia si care, asa se parea, avea sa ne gazduiasca si in viitor. Cine ii cunoaste pe Bernard si pe admirabila sa sotie stie ca, dotati si daruiti, ambii, doar literaturii, fara disponibilitati pentru indeletniciri mai lumesti si mai lucrative, ei nu sint cei mai aventurosi discipoli ai lui Robinson Crusoe...
Am fost socat si ingrijorat sa constat ca se aratau, de data asta, mult
mai decisi decit mine sa-si asume riscurile libertatii.
Era decembrie 1986 cind s-au indreptat impreuna, ca niste sublimi orfani solidari, spre necunoscutul Paris.
Eliberarea insemna, fireste, si o brutala deposedare, nu doar lingvistica, chiar si pentru cei care nu posedasera nimic altceva decit pe ei