Scurtă e cărarea gloriei şi lung drumul cenuşii! Nu ştiu dacă "intelectualul" en-titre al PSD-ului, Adrian Năstase, mai are resurse pentru astfel de meditaţii. Sufocat de drumurile la şi de la DNA, asediat de inamici, hărţuit de presă, fostul stăpân al României pare un personaj din faimosul cântec epic al lui Bob Dylan, "Desolation Row". Lăsându-l deoparte pe Iliescu - o excrescenţă monstruoasă a subconştientului nostru colectiv - nu cred c-a existat în România post-decembristă un personaj urât cu intensitatea cu care l-am urât doar pe Ceauşescu. N-aş putea să spun, la repezeală, mai mult de doi sau trei oameni care i-au fost apropiaţi - unul dintre ei fiind inenarabilul Miki Şpagă, iar al doilea, momentan invizibilul Ristea Priboi. Ambii, mai degrabă ofiţeri ai poliţiei politice decât politicieni.
Îmi aduc perfect aminte cuvintele lui Emil Hurezeanu, cel care a fost vreme de câteva luni consilier al lui Adrian Năstase. La plecarea din post, binecunoscutul comentator vorbea de "singurătatea premierului", de adevăratul "cerc de cretă caucazian" din jurul celui care deţinea funcţia administrativă numărul unu din ţară. Invocarea singurătăţii premierului mi s-a părut, atunci, metaforică. Astăzi, ea se confirmă la milimetru: Adrian Năstase a fost şi a rămas lupul singuratic al unei formaţiuni obişnuită să acţioneze doar în haită.
Pe cât de singuratic, pe atât de flămând, aş adăuga. Pot reconstitui, bazându-mă pe ceea ce am aflat de la nivel de organizaţii judeţene, un portret sumar al personajului, aşa cum era el perceput de către propriii săi subordonaţi. Spre deosebire de Iliescu, pe care pesedeii îl simpatizau în mod natural - într-un amestec de fatalitate blândă şi amiciţie relaxată -, Adrian Năstase era temut. Dacă de vizitele în ţară ale lui Iliescu se îngrijeau mai ales Serviciile secrete şi trupele speciale, orice zvon privind trecerea,
