Asa cum arata ele astazi, in prag de 2007, teatrul si filmul romanesc par sa nu comunice in mod efectiv decit prin utilizarea accidentala a uneia si aceleiasi forte de creatie/ munca de baza: actorul. Nu sint foarte sigura cum stau lucrurile in mediile de film, fiindca nu mai am de decenii contacte directe cu lumea cinematografiei, altele decit cele de spectator. Insa lumea teatrului pare, in mod straniu, oarba si surda in raport cu filmul, ori macar programatic reticenta. Marea majoritate a creatorilor de teatru de peste patruzeci de ani, in special regizori, dar si dramaturgi ori scenografi, alaturi de o buna parte a actorilor insisi, nu merg la cinematograf decit rar si par, sau doresc sa para, a-l trata cu o privire superioara. Sigur, cu ceva vreme in urma erau si aici mode „de gust“, unele au ramas chiar intepenite, aceleasi: ele se refera primordial la regizori teatralizanti, deja de mult patrimonializati, sa zicem Fellini, Greenaway, eventual Forman, partial Ridley Scott (cel de pina la Alien, inclusiv). Despre localnici? Abia daca e vorba de Pintilie, si asta in primul rind pentru ca... e la origini regizor de teatru; si pentru ca... De ce trag clopotele, Mitica? De fringhie, of course...

Desigur, e foarte posibil ca tinerele generatii de regizori de teatru sa fie mult mai permeabile si, in consecinta, mult mai competente in cimpul cinematografic. Unii chiar se iau la trinta cu ecranul, cum e strania si singulara situatie a lui Radu Nica, pentru care Kaurismaki, Scolla sau Kjeslowski devin sursa, asa cum prozatorii sint sursa, adesea, pentru ecranizari (iar, mai nou, filmele vind ulterior produsul numit novelisation, care noua, romanilor – culti dar mai ales culturali – ni se par, in corpore, barbarii). Altii, utilizind curajos si empatic artele video sau designul computerizat, n-au incotro si viziteaza profesionist cimpul vecin, macar pentru a s