Rapoartele GEA au încercat să mediteze asupra unei întrebări pe care ne-o punem de cîţiva ani: Ce va fi România în Uniunea Europeană?. Foarte mult timp, întrebarea care a obsedat lumea academică, lumea politică şi societatea civilă a fost dacă România va intra în Uniunea Europeană. S-au întreţinut clişee de tipul "totul e să respectăm ce spune acquis-ul comunitar, să fim disciplinaţi, şi lucrurile vor merge de la sine". Şi s-a considerat că, dacă avem reguli clar statuate, iar cetăţenii le respectă, dacă adoptăm o filozofie libertariană (conform căreia piaţa reglează totul), toată lumea este cîştigătoare. Or, realitatea este foarte diferită de ce scrie în manuale şi, mai mult decît atît, această filozofie a pieţei atotputernice nu este cea care prevalează în dezbaterile academice şi în mediile în care se plămădeşte politica. Tema "Ce vom fi în Uniune?" ne obsedează în continuare. Dar economia - chiar dacă noi, economiştii, o considerăm "regina ştiinţelor sociale" - este o ştiinţă soft, ea nu poate da răspunsuri la toate întrebările.

Nu cred că piaţa poate regla totul singură. Noi îmbrăţişăm o altă teză, şi anume că grupuri de oameni, comunităţi sau ţări pot fi privite ca mănunchiuri, clusters, iar pentru ca acestea să nu fie doar accidente istorice, este nevoie de politici publice. Istoria arată că aşa stau lucrurile. Chiar proiectul Uniunii Europene este un asemenea cluster, o construcţie care a pacificat Europa după al doilea război mondial cu ajutorul Statelor Unite ale Americii: a fost iniţial o idee, operaţionalizată ulterior prin instituţii care funcţionează astăzi mai mult sau mai puţin bine, dar demonstrează că este nevoie de o politică publică gîndită la nivel internaţional. Reflecţia asupra competitivităţii nu este un exerciţiu intelectual futil: are foarte mare relevanţă în lumea contemporană. Nu există guvern responsabil şi clasă politică respo