Probabil că arăta foarte rău, boala era mai puternică decît sentimentul datoriei şi liderul revoluţiei cubaneze a fost nevoit să lipsească de la propria sărbătoare. Ziua lui fusese în august, împlinea 80 de ani, dar în iulie fusese operat şi, deşi buletinele iscălite de medici erau elaborate pentru a nu stîrni panică, scurta lui trecere prin cadru într-un buletin de ştiri arăta un pacient în vîrstă. Fără uniformă, bărbatul falnic, oratorul incontinent, speranţa şi încarnarea revoluţiei mondiale se transformase într-un bătrîn oarecare. S-a decis ca sărbătoarea să se desfăşoare în decembrie, odată cu cea de-a 50-a aniversare a reîntoarcerii sale din exilul mexican. Atunci, după trei ani de război de gherilă, Castro şi tovarăşii săi de luptă, printre care fratele lui Raul şi Ernesto Che Guevara, ajungeau la putere în Cuba. Din 1959 pînă astăzi, asistăm la cel mai lung exerciţiu al puterii de pe continent: Augusto Pinochet (bolnav şi el, dar aşteptat de tribunal) a stat la cîrma statului Chile 17 ani, militarii argentinieni - 7 ani - nu s-au mai putut menţine după înfrîngerea din Malvine. Castro a rezistat: atacat în 1961 de formaţiuni militare ale exilului susţinute de SUA, supus unui embargo comercial devenit sufocant după sfîrşitul războiului rece, părăsit de URSS după căderea Cortinei de Fier, Castro durează de 47 de ani, schimbîndu-şi, ca orice dictator, echipele de fideli, puternic şi cînd nu se arată, aşa cum a fost la defilarea din 2 decembrie.

Postcastrismul a început în timp ce castrismul zace pe un pat de spital şi absenţa fizică a conducătorului stimulează proiecţiile în viitor. Exilaţii cubanezi din Statele Unite sînt numeroşi, votul lor are importanţă, majoritatea care vrea să se întoarcă acasă pledează pentru o politică radicală: alegeri libere, sistem multipartid, drepturile omului, retrocedarea proprietăţilor, epurări, transmiterea frînelor co