În general, publicul românesc de teatru, operă, concert clasic ori balet are două trăsături fundamentale: nu e punctual şi aplaudă în picioare, cu ovaţii, întotdeauna. Lipsa de punctualitate dovedeşte (e cazul să explic de ce?) o crasă lipsă de respect faţă de toată lumea. Ceilalţi spectatori, dar şi artiştii sînt evident incomodaţi, dacă nu de-a dreptul deranjaţi, de cei foarte mulţi care afluiesc în sală la minute bune după începerea reprezentaţiei şi îşi caută locurile, folosind diverse surse de iluminat din dotarea personală, cu o evidentă preferinţă pentru lumina verzuie a ecranului telefonului mobil. Mai mereu, pe locul întîrziatului e altcineva aşezat, care va ceda locul doar după explicaţii. Săptămîna trecută, la o reprezentaţie de la sala "Amfiteatru" a Naţionalului, chiar şi la 30 de minute de la ora de începere anunţată pe afiş, spectatori întîrziaţi şi-au căutat şi găsit locurile în sală, cu toată recuzita de zgomote adiacentă - foşneli, şoapte apăsate, manevrări de fotolii, şiruri întregi de spectatori ridicate în picioare cînd întîrziatul intră pe rînd, dar şi cînd uzurpatorul iese etc. Politica oricărui mare teatru al lumii este aceea că, după ce cortina s-a ridicat sau, maximum, la 5 minute după aceea, oricine vine este poftit să aştepte pauza în foaier. La noi însă, dreptul de a te aşeza pare imprescriptibil. Dar despre lipsa de punctualitate s-a tot vorbit aici, la Porţile Orientului, însă frenezia cu care se aplaudă orice este o trăsătură mai nouă a publicului nostru şi - cred eu - e semn că ceva grav, mai grav decît lipsa de punctualitate, se petrece cu noi. La finalul oricărei reprezentaţii, independent de calitatea celor petrecute pe scenă, publicul nostru apaludă în picioare, ovaţionează, mimează frenetic plăcerea estetică maximă, cu larmă şi urale. Am văzut, recent, o producţie teatrală la Naţional care nu merita doar firave aplauze de cu