⢠Ana Maria Sandu, Fata din casa vagon, prefaţă de Mircea Cărtărescu, Colecţia "Ego Proză", Editura Polirom, 2006.
Nu întîmplător, Ana Maria Sandu îşi aşază debutul ca romancieră sub semnul lui Nabokov, mai exact sub un motto din acea apologie a mistificării care este Ada sau ardoarea: "Într-o bună zi... trebuie să pui ordine în trecutul tău retuşat, recucerit. Va trebui să faci anumite ştersături şi inserţii în imagini, va trebui să corectezi anumite zgîrieturi incriminatoare din emulsie, să mixezi cu discreţie imaginile convenabile într-o înlănţuire în care să dispară sau să fie ajustate toate scenele jenante sau nedorite şi să obţii garanţii precise (s.m.) - da, într-o bună zi, înainte ca moartea, cu coasa ei, să tragă cortina". Romanul Fata din casa vagon - publicat după un debut "studenţesc", cu volumul de versuri Poeme în tranzit, şi după o neaşteptată autoficţiune poetică, Din amintirile unui Chelbasan - stă însă şi în alt sens decît cel al mistificării exacte sub semnul romancierului rus. Cea mai bună cheie de lectură pare a fi recitirea, ceea ce Matei Călinescu numea "paradoxul lui Nabokov": "Nu poţi citi o carte, o poţi doar reciti". Şi asta pentru că romanul Anei Maria Sandu conţine cel puţin două romane intricate şi inseparabile la o primă lectură. Altfel zis, povestea biografică "retuşată şi recucerită" este întoarsă pe dos, ca o mănuşă, la final, motorul ei (condiţia de existenţă) fiind spulberat. Într-un fel, avem în Fata din casa vagon compromisul între biografismul minimalist (repudiat în sensul lui "uşurel şi mărunt" încă din Chelbasan) şi construcţie, elaborare, invenţie - condiţiile literaturii adevărate.
La o primă vedere, Fata din casa vagon este trista şi incredibila poveste a candidei Ina şi a mamei ei depresive, Ileana. Mai avem "povestea jupuită" a unui dipsoman compulsiv - tatăl Inei, negriciosul Ştefan -, alcătuind împreu
