"...Trei, trei, trei, la virajul trei!" Vocea iese dintr-o servietă diplomat, neagră, cu perforaţii pentru difuzor - staţia radio. Toţi cei de la sol, instructori, planorişti brevetaţi sau elevi-aviatori, se uită spre un punct aflat la 100-150 de metri în aer, fie puţin în dreapta Cetăţii Devei, fie în dreptul dealului Uroiului sau al "pîinii" - din cauza formei sale, de pîine rumenă, bine crescută, coaptă pe vatră. E foarte cald şi atmosfera are inconsistenţa aburului ieşit din oală, care face contururile fluide. Ochii identifică aparatul alb sau argintiu, depinde cum reflectă lumina. Alunecă silenţios, aparent cu lentoare, deşi viteza este cam de 100 km/h. De obicei, se zboară în tur de pistă - un dreptunghi virtual deasupra aerodromului, cu decolarea şi aterizarea în aproximativ acelaşi punct. Deşi ultimul viraj este evident cel de-al patrulea, virajul trei, "de priză", este cel care determină corectitudinea aterizării.

"...Confirm!" De această dată, vocea este a celui de la sol care îndeplineşte funcţia de conducător de zbor. În acest an, de-a lungul întregii veri, instructorul de planorism Graţian Tînc a rostit mereu "confirm", cînd detaşat, cînd cu emoţie, în funcţie de priceperea celui de la manşă.

Pentru omul din planor, începe cea mai complicată manevră - aterizarea. Nu că ar fi neapărat periculoasă sau foarte greu de executat - se presupune că cine a ajuns să zboare singur are abilitatea să revină la sol fără să le dea celorlalţi emoţii. Dar contează nu numai să aterizezi, ci şi cum o faci. "Acolo, sus, fîl-fîl, zbori, e uşor, cînd te apropii de planetă începe greul" - spune un alt instructor, Gheorghiţă Stamate. Blond, cu ochelari de soare închişi, are ceva din alura unui actor italian de cinema, deşi nu mai este foarte tînăr. Are mai multe titluri de campion sau vicecampion naţional la acrobaţie cu planorul şi se presupune că ştie ce spun