1 Decembrie 2006. Ultima sărbătorire a "vechii" Românii, înainte de "foarte marea Unire" cu Europa, de peste fix o lună. O ultimă sărbătorire, parcă mai anemică decît oricînd, străbătută de întrebarea explicită sau implicită dacă şi cum ne mai reprezintă această sărbătoare - dar şi pe cine mai reprezintă ea cu adevărat? Ocazie, totuşi, de mîndrii, spaime şi aberaţii identitare. Vechi şi noi. Am avut parte pe toate căile de comunicare în masă de veşnica "toleranţă multimilenară a Românului" şi alte calităţi exemplare şi eterne, dar şi de noi angoase, de o prostie comparabilă, cum că, de pildă, vin ăştia de la Bruxelles şi "ne iau mortuâ din casă", adică nu ne mai dau voie să-l îngropăm aşa, cum se cade, creştineşte! Ce-i de făcut? - s-ar fi întrebat mulţi, dacă n-ar fi o frază de tristă amintire.
Ce-i de făcut?... Păi, e de gîndit, evident! Dar ceva mai aşezat şi mai temeinic, nu la modul pripit în care s-au petrecut lucrurile (şi) de data aceasta. Recunosc, e greu, mai ales cînd Ziua Naţională deschide, de fapt, luna cadourilor, nu pe aceea a meditaţiei. Dar, la sfîrşitul acestei luni, ne aşteaptă un cadou aparte, a nice gift, care ar trebui să ne pună serios pe gînduri. Nu pentru a decide, printr-un act final de voinţă, cine sîntem "cu adevărat" (nimeni nu va afla acest lucru vreodată, pentru simplul motiv că o astfel de existenţă socială de-a pururi adevărată nu există), ci cine vrem, dorim sau visăm, de fapt, să fim. Ne întoarcem deci, mereu şi mereu, la marea problemă a unui proiect de societate pentru ţărişoara noastră, în curînd mai dodoloaţă decît a visat ea vreodată.
Iorga a exprimat, în cîteva rînduri şi formulări, o idee foarte frumoasă: o naţiune - spunea el - nu este doar a locului în care se află, ci şi a celui spre care îşi îndreaptă privirea şi după care tînjeşte. Grecia, de pildă, este mai degrabă mediteraneană decît balcanică, nu p
