Ce ne lipseşte într-un oraş ca al nostru? Un răspuns la care nimeni nu pare să se gîndească ar fi: dangătul clopotelor, măcar duminica dimineaţa, şi cerul de deasupra noastră. Străzile strîmte şi clădirile înalte nu lasă să se vadă cerul.
Regimul de înălţime al construcţiilor în Bucureşti a fost multă vreme limitat, din cauza riscului seismic. Chiar după ce, în centru, urbanismul din vremea lui Carol al II-lea a înmulţit clădirile cu cinci etaje sau peste, dezastrul de la Carlton, la cutremurul din 1940, a fost un avertisment. Pînă la cutremurul următor, cel din 1977, punctul cel mai înalt din centru era hotelul Intercontinental. Intervenţiile radicale, de impact major, au profitat după aceea de demolarea unor suprafeţe întinse din oraşul istoric.
În momentul de faţă, există în capitală trei praguri ale cornişei:
- în cartierele vechi sau de vile, P (str. Romulus, zona Popa Rusu) şi P+1-2 (Lascăr Catargiu, parţial, Bonaparte, "parcul Filipescu", Cotroceni, Domenii, lotizările Gramont şi Clucerului);
- P+7 (bulevardele Magheru-Bălcescu-Brătianu şi, parţial, Calea Victoriei), zonă în care s-au aplicat regulamentele interbelice;
- P+10 (bulevardele Titulescu, Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Unirii, Ion Mihalache, Turda, Lacul Tei), rezultatul unor transformări din perioada 1970-1980.
Toate acestea s-au constatat în 1993, cu ocazia realizării unui studiu de altimetrie în cadrul catedrei de urbanism de la Arhitectură. Rezultatul ar fi trebuit să fie instituirea unui regim legal de protecţie a zonelor construite, conform cu dezvoltarea istorică a identităţii unor cartiere. Fiindcă Bucureştii, la plural, înseamnă mai multe oraşe, imbricate neregulat unele într-altele. Nici pieţele din centru, adeseori, nu seamănă a pieţe, din cauza rupturilor de scară. De pildă, în Piaţa Universităţii, Intercontinentalul se învecinează cu Teatrul Naţio
