Pentru oltencele de la tara, decembrie este luna grea. 1 - Ziua Nationala, 6 - Sfântul Nicolae, 7 si 8, o scurta odihna dupa petrecerea din neam sau din vecini. Iar de aici incolo, pâna in ianuarie, dupa Sfântul Ion, femeile nu mai prididesc cu treaba. Varuit, spalat, dereticat, gatit, grijile se tin de capul lor ca scaiul, de abia au timp sa rasufle. In toata comuna Murgasi, n-ai loc sa arunci un pai de câte femei harnice intâlnesti! Cu broboada innodata-n barba, cu sortul dinainte si cizme de cauciuc numai bune de alergatura prin noroaiele ulitelor, tarancile se-nvârt ca titirezul cât e ziua de lunga. Ba sa toace la pasari, ba sa le taie si sa le bage-n oala, ba sa duca la scoala copiii, ba sa-i ia, ba sa spele ciorapii barbatilor, ba sa-i cârpeasca. Acum, in decembrie, e mai rau ca niciodata! Ca, pe lânga trebaluiala obisnuita, pe lânga smotrul zilnic din batatura si de la coada cratitei, muierea de la tara trebuie sa se pregateasca si de Sarbatori. Lucru pe care ea il stie insa ca nimeni alta din buricul orasului, cu hipermarketul la botul masinii si sarmalele cumparate-n tipla! In lipsa de „altceva“... Neintrecuta in astfel de treburi e tata Profirica. Sta-n Balota de Jos, dar o cunoaste toata comuna, din marginea Murgasiului pâna sus, in Rupturile. Are 68, dar zbârnâie ca una de saispe. Oasele i-au cam ruginit. Si nici nu prea mai vede. Dar când e vorba de treaba - si mai ales de asta de Craciun si Anul Nou - n-o razbeste nimeni. O face ca la carte, adica tot cu priceperea si sârguinta de acum o jumatate de veac, când era fata la ma-sa-n casa. „La vremea aia erau alte timpuri...“, isi aminteste taranca, intre doua trebi: rânitul la vaca si intinsul rufelor pe funie, in curte. „Se stia ordinea fiecarui lucru, se faceau toate in casa, nu erau masini de curatenie, nu erau chimicale de spalat. Cu lesie, cu sapun de casa, cu baliga de la animale - asa se facea curat