Cu toate că e vremea sărbătorilor şi, oficial, ar trebui să ne meargă bine, aproape zilnic întâlnim în calea noastră oameni ale căror probleme ne zdruncină. Sunt anonimi, trecerea
lor prin viaţă, abia dacă lasă urme în inimile membrilor familiei lor. Dar atunci când aflăm câte ceva despre destinele lor, ne mirăm cum de e posibil ca atât de multe necazuri, deznădejdi, dureri şi neputinţe să se reverse într-un singur loc. Ramona Aldea de exemplu, tânăra de 28 de ani, cea care se confruntă cu spectrul pierderii unui picior şi
cu cel al cancerului pulmonar şi-a făcut curaj pentru a cere ajutorul financiar al semenilor ei. Iar noi nu am dat aproape nimic în schimb. Nu am făcut dovada compasiunii noastre.
Acum este la Belgrad. A ajuns la clinica la care speră să îşi salveze plămânii şi, implicit, viaţa. Mai aşteaptă încă sperând, la sprijinul concetăţenilor ei. Ea se încadrează perfect în rândurile iluştrilor necunoscuţi care nu impresionează?
Ce fel de oameni am ajuns să fim? La fel reacţionăm însă şi când e vorba de nume cunoscute, cum e de exemplu cel al lui Nicolae Oros, multiplu medaliat cu aur şi argint la competiţii naţionale şi internaţionale de lupte libere. Când gloria lui a apus şi necazurile l-au lovit, nimeni nu mai dă semne că omul ăsta a reprezentat odată ceva. Iar peste trei
zile, vineri adică, va fi scos din casa în care a stat în ultimii trei ani. Va fi aruncat în stradă fostul campion, infirmul de azi. Îi pasă cuiva? Prin toate acţiunile n o a s t r e
dovedim că nu. În schimb, doamne fereşte, să nu se abată vreun mic vânticel peste marile nume de azi, că toată suflarea le plânge de milă, le sare sar în ajutor. În timp ce, bineînţeles, duşmanii îi filează beregata. Dar după câteva zile totul se linişteşte şi opinia publică mai povesteşte oripilată despre… şi despre… Opinia publică nu mai înseamnă
nimic. Noi a
