Pictorul N. avea un prieten poet. Pictorul nu stia ca batranul e nebun, deoarece acesta se purta cuviincios si nu vorbea aiurea.
De fapt, nu vorbea deloc. Lua loc pe un scaun, departe de sevalet si ore intregi, fara sa scoata un cuvant, se uita la pictor cum lucreaza. Prezenta poetului era chiar placuta, atata doar ca la plecare acesta se ducea la lada veche de sub fereastra atelierului si strecura inauntru un caiet. "Poezii, poezii?!" intreba pictorul cu intelegere si poetul aproba delicat cu barbia. Fiindca poetul il vizita zilnic de cativa ani, in lada se adunasera sute de caiete. Oricare altul ar fi fost curios sa vada ce fel de poezii scria in caietele lui batranul. Nu si pictorul, care termina zilnic cate un tablou. Termin eu un tablou in fiecare zi - gandea pictorul - termina si prietenul meu un caiet dictando. Daca batranul ar fi fost compozitor sau romancier, pictorul n-ar fi judecat altfel. Omul e dator sa si termine ce incepe dimineata, fie ca-i o simfonie, fie o catedrala sau un roman. Cand poetul a murit, pictorul si-a zis c-ar trebui sa scoata lada din atelier. La artisti, relatiile cauzale nu-s intotdeauna foarte clare. Asa a simtit pictorul, ca trebuie sa duca lada in magazie. Poetul, la groapa si lada cu poezii, in magazia cu lemne. In mintea pictorului, mutatul lazii conta ca o forma de respect. Dar si ca o dezlegare. In magazie, se cadea s-o deschida. Poeziile din caiete erau toate la fel. Aveau rima, ritm si armonie, din pacate erau scrise intr-o limba necunoscuta. Citeai una, citeai alta, toate erau la fel. De exemplu poezia cu titlul "Hirmans": "Hirmans copsu seman vatar/ Hirmans monsu, gadar, gadar/ Urmic pedartu huduman/ Ca su, ca su gosten muman". Pictorului i-a trecut prin cap ca avusese un prieten nebun, insa ce te faci, ca poeziile aveau farmecul lor. Daca deschideai la intamplare orice caiet si dadeai peste o poezie cu titlul "Merfa
