În rândul membrilor de partid din România domneşte o nerăbdare greu de disimulat. Cu toţii aşteaptă aderarea pentru a putea declanşa războiul. Din punct de vedere politic, 2007 va fi oricum, numai liniştit nu. La doar câteva luni de la alegerile din 2004 au apărut primele semne că interesele partidelor din coaliţia guvernamentală sunt, în multe situaţii, divergente şi, mai ales, că liderii respectivelor formaţiuni (fie ei oficiali sau nu) văd viitorul comun în culo

În rândul membrilor de partid din România domneşte o nerăbdare greu de disimulat. Cu toţii aşteaptă aderarea pentru a putea declanşa războiul.

Din punct de vedere politic, 2007 va fi oricum, numai liniştit nu. La doar câteva luni de la alegerile din 2004 au apărut primele semne că interesele partidelor din coaliţia guvernamentală sunt, în multe situaţii, divergente şi, mai ales, că liderii respectivelor formaţiuni (fie ei oficiali sau nu) văd viitorul comun în culori cu totul diferite. De fiecare dată, însă, conflictele şi disputele ce ameninţau să rupă alianţa şi să dea semnalul pentru formarea unui nou cabinet sau chiar pentru alegeri anticipate au fost potolite pe ultima sută de metri. Raţiunea politicienilor de pe Dâmboviţa a contat puţin sau chiar deloc în adoptarea unor soluţii paşnice. Cel mai mult au atârnat presiunile neoficiale ale Bruxelles-ului, care a dorit să evite sub orice chip apariţia la Bucureşti a unei replici a crizei de la Sofia.

Totuşi, toată lumea ştie că pacea obţinută pe această cale e de scurtă durată. De altfel, în fiecare situaţie în care se trezeau traşi de lesă de mai-marii UE pentru a-şi descleşta dinţii din beregata partenerilor de guvernare, dulăii politici mioritici îşi aruncau unul altuia o promisiune: „Ne vedem după 1 ianuarie 2007!” Data oficială a aderării a devenit, astfel, în mod neoficial, dar