Unii artisti sin teatru si filmt circula liber dintr-un cimp in altul, atit in echipa care (aparent) conduce atacul, cit si in cea care betoneaza apararea. Iar altii circula liber nemiscindu-se din loc, pozitionati simbolic, ca statuile, la centrul terenului, fara insa sa arbitreze partida. Nume care sint azi celebre: de exemplu, Liviu Ciulei, in exact acelasi moment, 1956-1957, era deja autor al multdiscutatei productii cu Eruptia(in care va lansa si citiva dintre constantii lui colaboratori ulteriori de la Teatrul Bulandra), dar si autor de interventii in dezbaterile de presa dedicate (strategic) de Contemporanul mai intii regiei de teatru, apoi celei de film; dar si autor de eseu programatic, centrat pe reteatralizarea scenografiei, in revista Teatrul; dar si al exceptionalei montari cu Omul care-aduce ploaia, piesa de rezistenta in desantul regizoral din toamna 1956 si primavara 1957. Sorana Coroama Stanca este, pe rind, de citeva ori cronicar polemist de film (inca din 1954) si scenarist la Afacerea Protar (dupa Ultima ora de Mihail Sebastian), dar si unul dintre conducatorii evidenti si vehementi ai insurectiei regizorale din teatru.
Asta nu-i mare lucru! In spatele ambelor mini-revolutii nu se ascund doar Ioan Florea de la Cultura si Paul Cornea de la Directia teatrelor (ma rog, daca nu e altcineva si in spatele lor). Fiindca medierea mesajului, oricit de sofisticata, se produce prin presa, brat inarmat al partidului. Inainte de a deveni responsabilul cu teatrul in redactia Contemporanului, descleind reactiile de reflex la raportul secret al lui Hrusciov, Valentin Silvestru, autor in acel moment de texte critice dramatic ideologizante, atit despre teatru cit si despre cinema, e... redactor-sef la Buletinul intern al Directiei Generale a Cinematografiei din acelasi minister. Buletin pe care il transforma in... revista. In ambele gireaza, machiavel
