La ONB, primele zile de decembrie au stat sub semnul evenimentului, marcind implinirea a 85 de ani de la institutionalizarea teatrului a carui existenta a inceput odata cu istoricul Lohengrin dirijat de George Enescu. Repere ale primelor decenii – pornind de la acea prima seara, continuind cu premierele sau montarile succesive ale operelor si baletelor romanesti pina la neuitatul Oedip enescian din 1958 – s-au regasit in expozitia aniversara Opera Nationala 85 realizata in colaborare cu Muzeul „George Enescu“, deschisa pe 1 decembrie, onorind astfel, cum nu se poate mai „romaneste“, in specificul institutiei, Ziua Nationala.

Dar seara a fost programata premiera operei Nunta lui Figaro, omagiind compozitorul in „Anul Mozart“ printr-o prima coproductie autohtona (cu Opera din Timisoara), in colaborare cu CEE Musiktheater Viena, care a oferit si sustinere financiara si distributia alcatuita (in mare parte) din bursieri ai CEE. Astfel, melomanii ce „invadau“ sala au aplaudat tineri solisti romani, dar si din tarile vecine. Regia este semnata de Alexander Radulescu (din Germania), a carui viziune eterogena, cu prea multe erori, aberatii si prost gust, se voia inovatoare. Probabil singura idee cu adevarat inspirata (insa a… scenografei Adriana Urmuzescu) a fost derularea actiunii pe fundalul unui imens tablou inramat, cu panouri pe ingenioase miniturnante (miscate adesea fara sens), rama disparind in ultimul act cind, in albastrul noptii, siluetele dau o imagine de efect, personajele aparind apoi, in final, imbracate „de strada“, sugerind poate revenirea la realitate dupa o joaca „de-a secolul XVIII“. De ce totusi ritmul general treneaza, de ce Contesa asculta la usa cameristei, este dura si aproape isterica, trebuie sa vomite sau (probabil) sa incerce o sinucidere, cintind aria intinsa pe sofa (o pozitie dezastruoasa pentru interpret), asemeni Suzanei in „gra