Greva generala care a paralizat Israelul la sfirsitul lunii trecute m-a obligat sa ramin doua zile in plus la New York. in asteptarea redeschiderii aeroportului de peste ocean, hoinaream pe strazile Manhattanului; obosit, la un moment dat m-am gindit, ca tot turistul, ca locul cel mai potrivit pentru a-mi trage putin sufletul ar fi unul din muzeele din Upper East Side. in drum am dat insa peste o mica librarie-anticariat in vitrina careia se gaseau expuse citeva din cartile lui W.G. Sebald, in traducere engleza, si am ramas acolo.
Luasem cu mine, pentru orele nesfirsite ale traversarii Atlanticului, o carte despre procesul Brasillac. Cu toate ca este vorba de un caz extrem – ziaristul, scriitorul si criticul francez a fost singurul colaborator al autoritatilor germane in Parisul ocupat care a fost condamnat la moarte si executat in 1945 –, voiam sa inteleg atit atmosfera acelui „moment al judecatii“, cit si natura si caracterul faptelor pentru care fusese judecat. Cum poti sa fii sigur ca „judecata“ nu devine o „rafuiala“, pina unde merge responsabilitatea intelectualului pentru vorbele sale intr-un regim totalitar, ce inseamna „a colabora“? Toate acestea sint intrebari care, intr-un alt context, desigur, si a-vind alte urmari, ramin totusi relevante si in Romania acestor zile de sfirsit de tranzitie.
La imboldul unui prieten, citisem cartea cea mai cunoscuta a lui Sebald, Austerlitz. Ma intrigase prin mesajul ca durerea si disperarea ne coplesesc tocmai la sfirsitul procesului de reconstituire a trecutului, uitat sau nestiut, prin concluzia amara a autorului ca „a intelege“ inseamna a ramine oarecum suspendat intr-un vid mai periculos decit acela al necunoasterii. Autorul german, stabilit in Anglia, imi parea a fi un Kafka contemporan in conflict cu realitatea postmoderna. Si l-am uitat. Acum, in libraria de pe Madison Avenue, rasfoiam cu
