Philippe VILAIN
Défense de narcisse
Éditions Bernard Grasset,
Paris, 2005, 238 p.
Nu stiu daca e un semn bun sau nu, dar o carte ca Défense de Narcisse, daca ar fi aparut in Romania, ar fi trecut neobservata din cel putin doua motive: 1) genul eseistic lejer in care e scrisa – nici prea academic, nici prea vulgar – nu are un public bine conturat la noi (pentru savanti cartea e prea soft, pentru ceilalti e prea hard); 2) in practica scrisului, subiectul ei are o acoperire mult mai restrinsa intrucit genul autobiografic – vizat aici –, cu toate ramificatiile lui hibride contemporane, este de data recenta pe teren autohton. in Franta, in schimb, acest tip de eseu relaxat, neincruntat, fara aparat bibliografic la purtator, nu e deloc privit cu neincredere sau suspectat de neprofesionalism, de unde putem deduce ca, mult mai putin tolerant, cititorul roman vrea sa ramina cu orice pret in cartierele „respectabile“ ale literaturii, in timp ce francezul nu-si bate capul cu asemenea nimicuri. Si bine face.
Volumul de eseuri publicat de Philippe Vilain la Grasset are o poveste neobisnuita (reductibila la formula „cum am ajuns sa scriu aceasta carte“), fara de care el s-ar pierde cel mai probabil in multimea anonima a eseurilor despre autobiografie publicate in Franta ultimilor ani. Nu pentru ca ar fi mai slab decit restul (nu e), nici pentru ca autorul nu e un universitar sexagenar respectabil, ci pentru ca, o stie toata lumea, putin scandal e numai bun cind vine vorba de vinzari.
Philippe Vilain are 35 de ani si e scriitor de meserie. Sansa si, in acelasi timp, nesansa lui a fost legatura amoroasa cu o scriitoare de o oarecare notorietate in Franta, Annie Ernaux: o sansa pentru ca, daca n-ar fi fost transformat in protagonist al autofictiunilor ei (Fragments autour de Philippe V., 1996 si L’Occupation, 2001), el n-ar fi reusit
