Linga Labis, evoluai. El insusi evolua cu tine, linga tine. Nimic mai sensual in prietenia cu Labis – daca ti-o acorda – decit dreptul la devenire. Linga el, m-am defanatizat, nepierzind credinta in Marx. Noi in de noi, am vazut cu ochi mari si neinspaimintati cum cresc „sub cerul ud si negru“, cind „nervii sar ca dracii“ – indoiala, indoielile, si nu le-am refuzat, cautind noi certitudini; nici o graba demagogic-umanista in descoperirea lor; nici o indoiala ca le vom descoperi, folosind la maximum dreptul la eroare. Labis era obsedat de acest drept la eroare – pina unde se intinde, cu ce se echilibreaza, cita raspundere si cita spontaneitate, cit natural si cit supranatural se pot doza ca artistul sa nu ajunga „blindat“ pina la desfigurare, dar nici vulnerabil pina la disperare pustie.

Vanitate si concesie, supunere si nesupunere, viclenie si „constiinta curata“, partinitate si falsitate, dezgust la minciuna in arta si voluptate in a striga cu orice risc ce crezi – toate aceste intrebari care au ramas fundamentale si vor ramine pentru orice artist din cauza circumstantelor (adica a acelei sume de imprejurari, care prezideaza de veacuri la eternitatea unui singur vers sau a tuturor versetelor biblice), toate aceste indelungi ezitari noi le-am descoperit prin Labis, cu el, acestea au fost „primele noastre iubiri“ vinovate, foarte vinovate, intr-atit incit si astazi mai traiesc „culpa“ unei zile in care aceste intrebari ma parasesc.

Fireste ca foarte de sus aceste afirmatii pot apare in cel mai bun caz „onestitati“, dupa cum si pentru mine, de jos, poezia – sa zicem – a unui Radu Stanca nu depaseste interesul cuvenit unui poet secundar, niciodata ajuns la tensiunea, la voltajul lui Labis. Tragic, nedialogul acesta inversunat, prin mortii scumpi inimii noastre. Tragica – mai mult ca sigur – eroarea mea, venita din alergie la estetism, de a soc