Am fost uimit să citesc în ultimii ani confesiuni ale unor oameni care, înainte de 1989, aveau o viaţă mult peste standardul general - cariere profesionale consolidate, recunoaştere publică, situaţie materială convenabilă, libertatea de a călători în străinătate, inclusiv în ţările occidentale -, în care aceştia îşi făceau publică ura pe care au simţit-o, în permanenţă pentru Nicolae Ceauşescu. Uimirea mea venea din faptul că, scrutându-mi memoria nu-mi amintesc să fi urât vreodată pe cineva, necum o entitate cvasi-abstractă precum Nicolae Ceauşescu. Pot fi supărat pe cineva într-o chestiune punctuală (îmi trece repede), pot dispreţui pe altcineva (după mai multe probe irefutabile de încremenire a respectivului în proiect, sfârşesc prin a-l ocoli), pot refuza pentru câteva zile dialogul cu cineva care mi-a făcut un mare rău, dar apoi, inevitabil, lucrurile reintră în normal. Ceauşescu pentru mine nu a existat. În anii de sfârşit ai comunismului eram profesor la Odorheiu Secuiesc. Locuiam într-o garsonieră confort IV, dormeam pe o saltea pusă direct pe pardoseală, nu ştiam cum arată un paşaport sau o bancnotă de un dolar, nu gustasem coca-cola, aveam o baie de 1 mp (apa de la duş cădea peste scaunul de la wc), dar aveam douăzeci de ani, încăperea plină de cărţi şi discuri, împrejurimi mirifice ce se cereau descoperite, prieteni care ştiau să aprecieze mustul vieţii. La radio ascultam doar postul ,Europa liberă", iar la televizor urmăream meciurile de fotbal şi eventual vreun film vechi. Îmi petreceam o bună parte din timp citind după pofta inimii şi scriind cronici literare. În momentul în care auzeam vocea binecunoscută, închideam instantaneu sursa care o propaga, din plictiseală. Pe diverşii politruci care se abăteau prin şcoală spre a ne instrui în diverse chestiuni îi judecam individual, în funcţie de prestaţia lor. Unii făceau exces de zel, pe feţele altora