Sîntem fascinaţi de cuvîntul brand. După ce am ieşit relativ cu bine din bolile copilăriei democratice (mă rog, oarecari efecte secundare tot mai avem de suportat...), ne-am molipsit de bolile copilăriei capitaliste. Printre ele, obiceiul de a ne lăsa pradă cîte unui termen specific economiei de piaţă - de exemplu, brand - pe care îl pomenim la toate ocaziile şi îl legăm de orice, să se vadă că ne-am însuşit lecţia. Aşa că, după ce ne-am prins noi că Nike, Coca-Cola, McDonald’s ori Marlboro sînt branduri, după ce am priceput cît de cît că în capitalismul "occidental" nu mai contează produsele, ci imaginea mărcii, nu mai are importanţă cafeaua ori pantoful, ci "atitudinea" pe care ţi-o transmit, şi că în general consumatorii nu mănîncă, beau, se îmbracă ori merg cu maşina, ci trăiesc nişte experienţe şi îşi creează nişte stări datorită "filozofiei" conţinute în mîncare, băutură, haine şi maşini - în fine, după ce ne-am lămurit noi cît de cît asupra acestor aspecte de bază, ne-am apucat să dăm ocol cuvîntului brand şi să-l extindem în alte domenii. Preocuparea noastră de toate zilele a devenit "cine e şi cine nu e brand". În politică, am constatat repede că nici un politician român nu merită acest nobil apelativ: cum să spui, de pildă, că Vanghelie ori Daniela Buruiană sînt branduri? Se sparie gîndul... În cultură, e mai complicat (ca totdeauna...). Unii au ajuns repede la concluzia că avem cîteva branduri: Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Cărtărescu. Argumentul? Vînd, domnule, vînd: produsele lor (= cărţile, pentru cei care au lipsit la lecţia de marketing, dar au fost la alte lecţii) se cumpără pentru că numele lor vinde, înţelegi? Alţii s-au enervat: nu pentru că nu le-ar fi plăcut "ideea de capitalism aplicată la cultură", ci pentru că succesul nu e privit cu ochi buni în cultura română. ("Ai succes înseamnă că ai făcut compromisuri, că ai coborît nivelul, că a