* Propunerea / The Proposition (Australia, 2006), de John Hillcoat. Primul lucru care trebuie spus despre westernul australian Propunerea este că are un scenariu de Nick Cave. Spuneţi-l şi dumneavoastră în dreapta şi în stînga pînă cînd ajunge la publicul interesat. Totul e să ajungă cît mai repede: filmul rulează (dacă mai rulează) de două săptămîni la Hollywood Multiplex, unde, vinerea trecută, publicul interesat era compus din mine şi (la celălalt capăt al sălii) încă un spectator. E păcat, pentru că scenariul lui Cave e, dacă nu chiar la fel de obsedant, atunci la fel de personal şi de straniu ca muzica sa, cu care are în comun amestecul de sălbăticie şi delicateţe şi atracţia simultană către transcendent şi putrescent. În plus, pentru o poveste scrisă de un rocker, e cu capul relativ bine înşurubat pe umeri şi cu picioarele - în cea mai mare parte a timpului - pe pămînt. Mai precis, pe pămînt australian, unde a copilărit Cave şi unde eroii săi - soţii Stanley, proaspăt sosiţi din Anglia - se chinuie să întreţină o mică grădină victoriană. Anul e în jur de 1880 şi, dincolo de trandafirii doamnei Stanley (Emily Watson), totul e uscăciune şi moarte. Soţul ei (Ray Winstone) e şeful poliţiei, deşi preferă să se prezinte altfel: "Sînt ceea ce vreau să fiu", spune el, dînd glas speranţei oricărui colonist că o ţară nouă înseamnă în primul rînd o şansă de reinventare a sinelui şi făcîndu-ne să ne întrebăm, cu aprehensiune, cum o fi arătat sinele de care s-a lepădat Stanley, ca lupul de păr, cînd a plecat din Anglia. Vocea lui e un mîrîit ameninţător, ochii lui sînt injectaţi, atunci cînd e obosit mormăie şi hîrîie ca un animal, iar atunci cînd se lasă mîngîiat de soţia lui (care pare teribil de fragilă) îşi ţine mîinile ca şi cînd, neavînd prin preajmă nici un deţinut pe care să-l tortureze, n-ar şti cum să le folosească. Dar Winstone contrazice impresia iniţială,