În România iminentei aderări la clubul select al statelor lumii, nu a apărut nici un studiu serios asupra educaţiei speciale (a copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi), nu s-a înregistrat nici o acţiune de înaltă semnificaţie, nu s-a produs nici o reformă cu efect pe termen cel puţin mediu. Subsistemul este numit îndeobşte al "educaţiei speciale", cu toate că, în ultimul timp, în Occident, se preferă sintagma "educaţie specializată" care dă seamă atît de specializările pe diferite categorii de dizabilitate, cît şi de unitatea şcolară în care ea se produce: şcoală pentru elevi cu dizabilităţi, sau astfel de elevi cuprinşi într-o unitate obişnuită, de masă. Un nou accent al ultimelor decenii cade pe elevul cu "cerinţe educative speciale", indiferent unde este el instruit. Numai că asemenea cerinţe poate să aibă atît un discipol supradotat, cît şi unul naturalmente limitat, drept care voi încerca să mă menţin în cîmpul variantei "educaţie specială".
La noi, există o lege care permite studiul atît în sistemul special, cît şi în cel integrat. Numai că statul nu acordă nici un sprijin procesului de incluziune în şcoala de masă. Cum atît orbii, cît şi surzii şi deficienţii fizic au nevoie de mijloace tehnice pentru a accede la locul de instruire, la informaţie, la conţinutul manualelor, costurile acestor instrumente auxiliare indispensabile cad în sarcina familiei. Marea problemă pe care persoanele cu handicap o ridică în faţa factorilor de decizie este aceea că le este încălcat pur şi simplu dreptul la educaţie care trebuie asigurat prin "orice mijloace civilizate", formulă ce pare extrem de greu de priceput la oficialităţile de la Bucureşti. În România, alte legi au produs tot felul de efecte absurde pe care nimeni nu vrea să le rezolve. Foarte mulţi copii cu dizabilităţi sînt actualmente neşcolarizaţi, stau acasă, la ţară, ţinuţi de părinţi pe lîngă ei ca sursă
