De ani buni bucureşteni, cum dai să treci pe lîngă biserica Creţulescu, o observi. Te amuzi, îţi faci cruce şi scuipi în sîn, povestind-o mai apoi, ca pe un fapt divers, pe la amici. Amuzament de cinci minute. Asta doar dacă îţi dă mîna, adică dacă nu ai musai nevoie de ea. Adică dacă ai două picioare sănătoase, mîini aşijderea şi trup întreg.
Pentru că, dacă ai fi dependent de ajutorul ei, gluma de rampă pentru persoanele cu handicap de lîngă biserică nu ţi s-ar mai părea aşa de "glumă"; din contră, te-ar umple de o şi mai mare tristeţe şi de o şi mai mare revoltă. Făcută doar ca să fie, aşa-zisa rampă este imaginea nepăsării şi o idee destul de clară asupra felului în care persoanele cu handicap sînt tratate în România. "Persoanele cu handicap sînt invizibile în România" - îmi declară domnul Silviu Didilescu, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Handicap din România. "De zeci de ani s-a practicat metoda ascunderii lor, iar ei au ajuns să îşi însuşească în timp această mentalitate." Pe de altă parte, cum accesibilizarea mediului fizic şi informaţional este aproape inexistentă (o persoană cu handicap locomotor care stă în Drumul Taberei, într-un bloc, la etajul 7, nu va putea să coboare cu liftul pentru că nu încape cu căruţul; nu va putea coborî nici pe scări pentru că nu există rampă; nu va putea să meargă pe trotuar pentru că maşinile sînt parcate pe aleile destinate pietonilor, iar intersecţiile fără rampă nu vor putea fi traversate) şi educaţia acestor persoane (inclusiv mersul la şcoală) va fi obstrucţionată.
Aflu, de altfel, că în momentul de faţă în România există 425 de mii de persoane cu handicap, dintre care numai 1% au studii superioare, în jurul aceluiaşi procent situîndu-se şi numărul celor care au doar liceul. "Cum educaţia este precară, integrarea socială rămîne doar o lozincă pentru că nu ai cum să integrezi social n
