Limba română începe cu o scrisoare. Literatura română este un lung epistolar, pînă la inventarea telefonului, dar şi după aceea. E-mail-ul e tot o scrisoare. Nu formatul şi suportul contează, ci tipul de comunicare. Scrisoarea este personală, ea e comunicarea de la om la om, de la personaj la personaj şi are un caracter tainic. Căzută în altă mînă, sub alţi ochi ea poate fi fără valoare şi ridicolă, generatoare de încurcături, rupturi, împăcări sau panică, afrodisiacă sau, după caz, fatală. O scrisoare durează, ca şi o operă, mai mult decît autorul şi este o rezumare a epocii ei mai mult decît credea Shakespeare că e actorul.

Autorii (noştri) de literatură au înţeles valoarea scrisorii, mai ales pe scenă unde scrisoarea face personajul să vorbească fără ca el să fie prezent, precum Rică evocat de Ziţa prin propria-i scrisorică înainte de a apărea fizic. Caragiale, ca maestru al teatrului, îmbogăţeşte distribuţia cu pesonaje prezente epistolar: fiul lui Trahanache, un Teodosie pe dos, care îi scrie tatălui învăţături, şeful de partid, becherul, care cere alegerea cu orice preţ, dar cu orice preţ a lui Agamiţă. Şi chiar cu Galibardi adus de Leonida prin citarea celebrei lui telegrame către naţia română.

După luptă, războinicul scrie pe genunchi ,o carte" către doamna sa. Nu rezumă bătălia, ci gingaşele sentimente. Cînd nu ştie carte, soldatul Ion îl pune pe căprarul Nicolae să compună scrisoarea pentru el. Acesta amînă, cît expeditorul e viu, şi îşi ţine cuvîntul postum, trimiţînd implicit vestea morţii lui de la Muselim Selo. Mamele analfabete din satul lui Goga scriu feciorilor de la oaste prin cuvintele şi stilul Dăscăliţei.

În zorii romanului de la noi, Dinu Păturică e trimis în slujbă printr-o scrisoare de maximă şi stupefiantă umilinţă a tatălui său către stăpîn. Odată intrat în casă, tînărul Dinu se pune pe machiaverlî