Am urmărit alegerile PSD fără pasiune. Normalizarea, fie şi relativă, e plicticoasă. Şi tocmai de aceea m-a mirat puţin zelul cu care unele posturi de televiziune au transmis în direct întregul parcurs al lucrărilor. Pînă la urmă însă, mi-am spus că spectacolul are un "ce" instructiv. Pentru mulţi, partidul lui Iliescu şi Năstase păstrase aura unei formaţiuni oarecum tenebroase. Or, dintr-odată, tenebrele au căpătat chip uman. Totul s-a desfăşurat după un scenariu previzibil, discursurile au fost banale, "lupta" - nesîngeroasă. O singură "neregularitate": discursul lui Sorin Oprescu. Ca discurs de campanie nu era rău şi mă aşteptam să producă un efect mai spectaculos. Cu toate astea, în final, dincolo de fluierături şi aplauze, dincolo de invective şi bancuri, de Farfurizi inevitabili şi Caţavenci genuini, lucrurile s-au aşezat într-un plat echilibru. Ion Iliescu a fost garat la vîrf, într-o atmosferă de unanimitate pioasă, Mircea Geoană a rămas la locul lui, iar Miron Mitrea a fost înlocuit cu un tînăr de viitor. Vechiul şi noul s-au aliniat cuviincios pe aceeaşi linie de front, privind, cu o încredere netriumfală, spre viitor. Faţă de tribulaţiile alianţei de la guvernare, conferinţa pesedistă a avut un aer auroral, aproape sătesc. Ai zice că stînga e gata să pună bazele unui nou început. Cu ce oameni? Vom vedea.

Dar mai ales cu ce lider? Mircea Geoană are cîteva incontestabile calităţi. Defectul lui e că, uneori, vrea să mimeze exact calităţile pe care nu le are. E incapabil de băşcălie eficace şi e incapabil de ferocitate ofensivă. De cîte ori se străduieşte să fie sarcastic sau dur, rezultatul e lamentabil. Nu convinge pe nimeni, n-are haz, n-are gheare. Joacă rolul de lider ca un actor din distribuţia a doua, scos în scenă în lipsa titularului. Ca să fiu în tonul formaţiei lui "americane", aş spune că e a good guy, dar unul low profile. Asta e. Alte