A construi ipoteze, a interpreta indicii, a face conexiuni, a reconstitui din frînturi vizibile ipotetice ,naraţiuni", iată cîteva dintre articulaţiile (nu numai textuale) ale lumii caragialeene, lumea - virtuală - a unui cinic. Tocmai pentru că e fascinat de ipotetic şi virtual, cinicul acesta denunţă mai puţin jocul social, o suprafaţă aparentă, chiar dacă foarte vizibilă, şi mai degrabă utopiile cunoaşterii. Mai mult, el denunţă iluziile existenţei lumii ca dat imuabil, definitiv, suficient sieşi. Există o lume obiectivă? - şi, dacă da, e posibil ca ea să fie cunoscută? Sînt întrebări întemeietoare ale scrisului caragialean. Într-un fel sau altul, Caragiale afirmă constant că lumea e mai degrabă reprezentare (chiar joc de reprezentări) şi, prin urmare, interpretare. Căci nu numai textul, precar şi ipotetic, e substituit de context (poveştii, destructurate adesea, îi ia locul rezumarea, comentariul), dar lumea însăşi îşi pierde consistenţa, fiind substituită de ipoteze, comentarii, joc. În fond, Caragiale e contemporanul lui Nietzsche. Dar, pentru că nu suportă singurătatea, cinismul său este, în fapt, calea unui hedonist de a-şi construi adesea cititorul, un partener de dialog subteran, de chicoteală sau de complicitate. Chit că, uneori, chiar cititorul acesta e prins în capcanele textului, lăsat să decidă, fără argumente, în favoarea ironiei sau a asumării grave, a inocenţei fatale şi fundamentaliste sau a lucidităţii detaşate. Fără acest cititor, lumea lui Caragiale nu-şi justifică existenţa. Şi dacă există, ea există numai pentru a întemeia astfel de întrebări, care nu sînt, trebuie s-o spunem, neliniştitoare.
Aşadar, textele lui Caragiale ca arhitectură de semne. În acest context, argumentul cel mai bun este o schiţă, Urgent!, care pare să nu pună nici un fel de probleme de interpretare. În succesiunea de telegrame citim, înainte de toate, in
