Nu am găsit puterea să mă adun pentru un necrolog imediat la dispariţia lui Lucian Raicu; îmi stăruie în creion gîndul lui la moartea lui Marius Robescu: "Tac, tac şi uneori schimb vorba (subl. L.R.) cînd i se pomeneşte numele pentru că nu suport să se vorbească despre el ca despre un om mort. Nu suport, nu vreau, nu îndur, nu accept". Şi mai e ceva, o scriu cu o indecenţă riscantă în asemenea momente: încă păstrez în auz ultimul lui hohot de rîs, acolo, pe patul de spital. Mi l-a povestit (mila, mila...) Sonia Larian, îngerul vieţii lui, cu cîteva zile înainte de... Vibra de bucurie: îi citise un articol din Dilema veche, o mărturie despre acea vară pragheză a anului 1968 cînd fuseserăm cu toţii adunaţi pe Stadionul Tineretului să facem "instrucţie" şi să ni se repartizeze posturile de luptă din Casa Scriitorilor de unde să tragem în caz că sovieticii atacă Bucureştii... Sonia îmi mulţumea, incandescentă: "L-ai făcut fericit... nu a mai rîs cu atîta poftă, nu mai ştiu de cînd... A început să-mi povestească, şi-a adus aminte în amănunt ce a făcut şi el acolo, ca soldat prost. Era cu Valeriu Cristea... a fost într-o vervă nebună!". Hohotul acela de rîs, dintotdeauna de o vitalitate inconfundabilă, m-a trimis - pe la 1 noaptea, după ce am vorbit cu ea - la pagina lui despre rîsul lui Labiş. Matei Călinescu, în România literară, ţinuse să sublinieze cu italice că "Raicu ştia să rîdă". Cred că nici un critic literar român nu a fost mai sensibil şi mai priceput decît Raicu în analizarea rîsului omenesc. Fiindcă ştia să rîdă şi să surîdă ca nimeni altul. A fi stat lîngă el la un film cu Stan şi Bran e unul din momentele sublime ale vieţii mele, la fel ca saramurile mîncate împreună la "Pescarul" sau partidele de şah jucate în căscioara "dintre Gîrle", cînd "ne dădeam" Botvinik sau Tal. Fără asemenea scene de maximă iluminare a banalului, creaţia lui nu ar fi atins gra