Dacă aşezăm modernitatea memorialelor de la primul război mondial încoace, vom observa că acestea, primele, de la cîmpurile de bătălie din Franţa pînă la Mărăşeşti, sînt subsumate unei retorici proprii bisericilor. Şi pe bună dreptate. Una dintre funcţiile arhitecturii sacre este aceea de a ne aminti, nouă, dar şi pe noi; de a da seamă despre ctitori, despre cei ce se roagă, despre strămoşi şi despre eroi. În biserică sînt pomeniţi toţi aceştia, vii sau morţi, dimpreună cu sfinţii şi sub privirea - tutelară, panoptică, susţinătoare - a divinităţii. Prin urmare, memoria - sub formele re-memorării şi ale co-memorării - este la ea acasă în biserică. Arhitectura religioasă reprezintă decorul unei puneri în scenă a emoţiilor umane legate de cezura pe care moartea o introduce între noi, însingurîndu-ne din ce în ce mai mult aici, pînă la vremea cînd le urmăm celor plecaţi, dincolo. Şi atunci referinţele la biserică din arhitectura funerară nu trebuie să ne mire: ea reprezintă resursa acestei arhitecturi amintitoare.

Or, arhitectura memoriei, cea de bună calitate, a început din ce în ce mai mult să părăsească localizarea nemijlocită a cîmpurilor morţii (cimitire cu morţi cunoscuţi şi necunoscuţi, cîmpuri de bătălie), oricît de importante vor fi fiind acestea prin localizarea exactă a amintirii de locul evenimentului comemorat, spre a se aşeza în spaţiile publice. Localizarea pe teritoriul - neutru ca rezultantă a forţelor angrenate în constituirea şi stabilitatea lui - al locului public, îl împinge, cel puţin de la Vietnam Memorial încoace, spre o formă din ce în ce mai autonomă în raport cu limbajul arhitecturii religioase, de la care a pornit şi din prestigiul căruia s-a împărtăşit. Părăsind medierea şi concreteţea formulelor de rezolvare plastică pe care arhitectura religioasă i le pune la dispoziţie, arhitectura memoriei îşi asumă riscul - şi orgoliul - de a