De regulă, pe la mijlocul ciclului electoral, jurnaliştii încep să se lepede de oamenii pe care i-au susţinut. Dacă nu e vorba de situaţii speciale (ce se pot întinde de la revolte populare la capacitatea vreunui lider politic de a corupe masiv patronii de presă), nevoia jurnaliştilor de senzaţional surclasează orice instinct de supravieţuire. Selectaţi în funcţie de disponibilitatea de a scormoni în cele mai întunecate zone ale societăţii, mulţi dintre ei ajung, în scurtă vreme, să nu mai facă distincţia între normalitate şi aberaţie, între plauzibil şi vedenie. Mintea lor a devenit o grilă care selectează doar ceea ce, prin prelucrare, manipulare ori trunchiere poate deveni senzaţional.

Înţeleg nevoia de rating, înţeleg concurenţa din domeniul presei, înţeleg orice. Dar nu înţeleg ticăloşia. A sta, astăzi, de vorbă cu un jurnalist român te plasează ori în situaţia victimei sigure (una spui tu, alta scrie el/ea), ori în postura de arogant care refuză să ,dea seama" în faţa naţiunii de potlogăriile (e exclus ca ele să nu existe!) de care eşti aprioric vinovat. Şi asta nu pentru că n-am avea şcoli bune de jurnalistică ori că ziariştii români n-ar avea un IQ corespunzător. Dimpotrivă. Lumea presei e plină de domniţe deştepte şi de juni perspicace. Problema e că, dacă ar prezenta lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, şi-ar pierde imediat locul de muncă.

E o fatalitate din care nu vom ieşi vreodată. Ea decurge din nivelul intelectual în curs de prăbuşire al societăţii româneşti, din infantilizarea culturală şi imbecilizarea galopantă pe care le vedem petrecându-se chiar sub ochii noştri. Am putut verifica, de-a lungul anilor, felul în care sunt pregătiţi să-ţi recepteze cititorii scrierile. Articolele aşa-zicând ,serioase", documentate la sânge, atent scrise, oportune din punct de vedere cultural, publicate de mine, au avut rareori parte