(Din Carnetul unui Pierde-Ţară)
S-ar putea ca în fiecare pierde-ţară să existe un al şaselea simţ. Un simţ care-l duce, adeseori, tocmai în acele locuri unde găseşte, fără să caute, semne, urme, crâmpeie ale ţării pierdute. Aşa se face că, într-una din zile, am intrat într-o debara în care sute de reviste prăfuite, colecţii întregi, îşi aşteptau plecarea spre reciclare. Am răsfoit la întâmplare un exemplar, două şi, în al treilea privirea mi s-a oprit, hipnotizată, pe un paragraf, cunoscut, parcă, de undeva:
- În ce mă priveşte, reluă Regina, prefer să mă prefac că nu înţeleg sau nu văd. Greşesc, probabil, dar mă încearcă o insurmontabilă pudoare atunci când sunt martora ruşinii altora. Nu pot suporta confuzia lor, asista la slăbiciunile şi minciunile lor, nu pot admite netrebnicia lor. Poate, fiindcă îi vreau frumoşi.... fiindcă ştiu că pot fi atât de frumoşi.
Regina avu un surâs prin care mijea o nuanţă de melancolie.
- Da, pot fi foarte frumoşi, repetă ea. Dar le este uneori atât de greu s-o creadă, să se deprindă cu frumuseţea ori să rămână frumoşi.
("Regina României în intimitate", Revue des Deux Mondes, Martie 1935.)
Despre cine vorbea, cu atâta suverană eleganţă, acea Doamnă a ţării ? Despre cei pe care-i întâlnea prin sălile Palatului şi prin Curtea sa. Dar, deşi au trecut de atunci şapte decenii, deşi mă aflu de multă vreme departe de ţară, citesc, aud, aflu că şi în Palatele de azi, ca şi în Curţile lor, mişună încă urmaşi ai personajelor atât de frumos şi de nemilos încondeiate. şi totuşi, vreau să cred că ultima frază a Doamnei e adevărată. Fiindcă îmi sugerează miticul basm ŤLa Belle et la Bęteť. Suntem nişte ,frumoşi" care nu ne-am descoperit încă deoarece, datorită unui blestem, am fost îmbrăcaţi în straie Ťmonstruoaseť, ca prinţul din poveste. Şi fi
