Există în spaţiul literelor noastre o sumă de complicităţi, aranjamente şi reciprocităţi avantajoase, prin care exercitarea salubră a spiritului critic este deopotrivă mimată şi subminată. Pentru un cititor avizat, care cunoaşte culisele, o bună parte din cronicile, studiile, bursele şi premiile recompensând ,valoarea" sunt întru totul previzibile; şi aceasta fiindcă numărăm deocamdată relativ puţini comentatori care nu se lasă influenţaţi, în opţiunile lor, de elemente şi aspecte extraestetice. Un analist literar profesionist recunoaşte şi apără gratuitatea artei, ferind-o şi ferindu-se el însuşi de ingerinţe ale politicului, socialului, comercialului strident, pornografiei. Un critic închipuit sau slab sau laş va fi atent, dimpotrivă, la cântecele diferitelor sirene, făcând urechea pâlnie pentru a nu rata vreo oportunitate. După un timp, se trage linie, se adună şi se scade: criticii adevăraţi rămân în cursă, pseudocriticii dispar în peisaj.

Vremea bilanţului şi a culegerii (în ambele sensuri: editorial şi gospodăresc-simbolic) a venit şi pentru Alexandru Muşina, membru de frunte al generaţiei '80, din care totuşi şi-a dat acum câţiva ani demisia (!), împreună cu Al. Cistelecan. Scrisorile unui fazan, cu subtitlul Epistolarul de la Olăneşti, reuneşte scrisorile deschise trimise de fostul ,optzecist" colegului său de disidenţă, precum şi unui destinatar la fel de apropiat, criticul Virgil Podoabă. Un poet şi doi critici, aşadar, un poet care a scris câteva cărţi de eseuri şi care ştie să facă din spaţiul lax al epistolei un teren ideal de exprimare. Este drept că acest epistolar e unul, aşa zicând, unilateral. Criticii nu-i răspund poetului, după cum regretatul Lucian Raicu n-a răspuns nici uneia dintre scrisorile înflăcărate (strânse şi ele, ulterior, într-un volum) ale lui Emil Brumaru. Dar această aparentă non-comunicare serveşte devoalării emit