Demonstrata stiintific si confirmata practic, incapacitatea omului contemporan de a percepe adevaratele dimensiuni, de a constientiza gravitatea efectelor problemelor ecologice globale si de a-si asuma, in consecinta, responsabilitatile solutionarii lor reclama actiuni urgente pentru depasirea acestui impas major. Altfel, perpetuarea si adancirea decalajului dintre amploarea evenimentelor naturale si insuficienta reactiei umane conduc, in mod inevitabil, la atingerea momentului critic, catastrofal pentru civilizatia umana. Acest lucru presupune insa o regandire a modului de abordare si de actiune in privinta sfidarilor environmentale. Un posibil raspuns il poate constitui formularea unei noi teorii asupra raportului omului cu mediul, care sa faca trecerea de la conceptul deecologie,aferent mijlocului veacului al XIX-lea, respectiv perioadei moderne, a revolutiei industriale, la altul specific epocii postmoderne, care poate fi cel de ecosofie. Psihologii accepta ideea ca apatia noastra fata de amenintarile ecologice, in frunte cu incalzirea atmosferei, se explica prin caracterul primitiv al creierului uman (D. Gilbert). Mai exact, acesta ar fi evoluat astfel incat sa nu reactioneze decat la pericole care prezinta patru caracteristici, pe care le intalnim, de pilda, la terorism, dar nu si la schimbarile climatice, catastrofa cea mai probabila si, poate, cea mai distrugatoare pentru civilizatia umana. Este vorba de faptul ca, apartinand unui "mamifer social", creierul nostru reactioneaza numai la actele altuia, pericolele naturale nu declanseaza alerta oranj, deoarece nu actioneaza la nivelul sensibilitatii morale; catastrofele ecologice nu ne alarmeaza suficient pentru ca reprezinta o amenintare pe termen lung, nu una imediata si, in sfarsit, "ordinatorul" nostru este deosebit de sensibil la schimbarile bruste, iar daca acestea se deruleaza cu o anumita lentoare, precu