Lumea în două zile (ed. I, 1975, ed. VII, 2004), roman scris în plin comunism, trece de trei decenii şi nu a căpătat nici un rid, nu are nici o pagină vetustă, în timp ce numeroase alte creaţii literare la fel de vechi sau mai noi au căzut iremediabil în desuetudine. A acumulat şapte ediţii în acest interval şi nu am un exemplu comparabil de valoare şi succes. Care ar fi explicaţia, pe lângă virtuozitatea scriiturii şi construcţia narativă impecabilă? Romanul evită în egală măsură să se implice în problemele politice (al căror fundal îl invocă ironic prin citatele extrase din presa momentului) şi să se refugieze evazionist într-o poveste de tip fantastic. Sunt două greşeli destul de frecvente în interpretarea acestei cărţi: plasarea ei în categoria romanului preocupat de obsedantul deceniu şi exagerarea în direcţia fantasticului. Care ar fi, după părerea mea, tema fundamentală a acestui roman? Deconstrucţia unui mit: acela despre capacitatea premoniţiei şi legitimitatea ei. Sau: interogaţia asupra acestui har al prevederii viitorului: cine îl poate deţine şi în ce împrejurări? Dar să reamintesc, sumar, câteva elemente epice ale romanului.

Ce se vede imediat e structura simetrică. ,Lumea în două zile" înseamnă o felie din viaţa unei provincii moldoveneşti (Bacăul, nenumit ca atare de autor, dar bănuit de către cititor din unele indicii şi aluzii) în zilele celor două solstiţii: 21 decembrie şi 21 iunie din anii 1950 şi ceva. Antiteza meteorologică dintre ele nu e pur decorativă: la solstiţiul de iarnă vremea e ca vara şi la celălalt solstiţiu vremea e din nou paradoxală. Există o explicitare în text (nu are importanţă că e făcută de câinele Argus în conversaţie cu căţeluşa Eromanga), explicitare care merge mai departe: ,prima parte, numită Domestica, se ocupă de lucrurile calme, sigure, caraghioase dar lipsite de primejdie", adică de viaţa de familie