În 1990, lumea în ţara mea se înclina într-o parte şi lăsa comunismul să o ia la vale. În sfîrşit!, au spus unii. Prea tîrziu!, alţii. Habar nu aveam atunci cît de mult, însă, va dura acomodarea cu normalitatea. Cu lumina, cu soarele, cu norii, cu noaptea cea adevărată, cu stelele, cu luna. Cu noi înşine. Bezna, frigul, intoxicarea cu aceleaşi vorbe, cu aceleaşi imagini, cu aceleaşi şabloane de gîndire au pătruns adînc, adînc în fiinţa noastră. Aproape cincizeci de ani. Mi se pare, uneori, că traiul îndelungat în această peşteră a determinat devieri genetice. Fireşti, în fond, în absenţa libertăţii, a luminii, a căldurii.
Mă mint mereu cînd îmi spun că nu-mi mai pasă de atîta troglodeală, de atîta minciună, indolenţă, superficialitate, suficienţă. Mă doare. Iar minciuna mea mă ajută, uneori, prea puţin. Ca şi însingurarea. Igienică, de altfel.
În 1990, ţara mea se înclina şi-mi părea că răul o ia la vale.
Cine avea timp atunci să observe că, de pildă, romanul lui Platonov, ,Cevengur", apărea pe piaţă, aici? Că era tradus superb, că era tulburător, că tot ce ar fi putut să fie doar ficţiune, acolo, a existat şi aici în formele cele mai concrete şi mai strivitoare? Iar noi, cei de aici, am putea să depunem mărturie la infinit că, da, comunismul nu a fost o vorbă în vînt. A fost o realitate diabolică. Cu rădăcini adînci, solide pentru că a fost lăsat să prindă şi să nască situaţii care au ocolit, consecvent, civilizaţia. Cînd propriul meu elan revoluţionar şi-a estompat pulsiunile, cînd dezamăgirea a început să convieţuiască cu mine, am citit ,Cevengur". Oraşul de nicăieri. Povestea stufoasă despre un oraş inventat la marginea unei ape mîloase unde nişte bărbaţi născocesc comunismul. Pe care şi-l amestecă, apoi, o vreme, în consideraţiuni de tot felul. În 1998, Lev Dodin pune în scenă la Malîi Teatr din Sankt Petersburg o
