La Brno, în mijlocul Europei, a avut loc conferinţa despre legislaţia ciberspaţiului, la care am avut, şi eu, un cuvînt de spus. Am văzut acolo că spaţiul fizic, tangibil, este deja bine legiferat. Nimeni nu poate arunca un muc de ţigară decît în gurile de canal, altfel este supus sancţiunilor. Biletele de tramvai, foarte scumpe, sînt sacrosancte. Ele nu pot fi ignorate, nici pierdute, iar orice rămăşiţă a lor, dacă nu merge direct la canal, nu dovedeşte decît lipsa de îndemînare a aruncătorului. A sosit vremea deci să ne ocupăm de spaţiul intangibil, a cărui reglementare încă lipseşte. Timpul cînd ciberspaţiul era considerat ca un domeniu de neatins, de către legislaţia curentă este deja istorie. Ambele spaţii - virtual şi tangibil - trebuie să fie reglementate în aceeaşi modalitate, fără drept de apel: ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră.
Una dintre chestiunile primordiale abordate a fost proprietatea intelectuală. Dacă privim chestiunea din punct de vedere istoric şi, mai ales - vorba lui Farfuridi - de drept, proprietatea tangibilă şi cea intelectuală stau în extremităţile scării de valori. Proprietatea funciară a fost, de la început, considerată drept sacră, în timp ce proprietatea intelectuală a fost lesne asimilată unui furt. Ţara Promisă a fost dată evreilor, din voinţa lui Dumnezeu, dar focul a fost furat zeilor de Prometeu, pentru că Zeus n-a avut prudenţa de a-l breveta. De-a lungul timpului, am avut de-a face cu o translaţie continuă de la un capăt la altul al scării, translaţie în care proprietatea tangibilă s-a dovedit, cînd mai fragilă, cînd mai rezistentă decît cea intelectuală.
Deposedaţii de proprietăţi imobiliare din vremea comunismului pur şi dur spuneau că doar proprietatea intelectuală rezistă, ea fiind singura care nu se poate expropria. Dar, dacă că nu se poate expropria, ea se poate uşor fura, după cum o demonstrează
