Într-un interviu programatic, în care şi-a prezentat proiectul Festivalului Naţional de Teatru, d-na Marina Constantinescu, directoarea festivalului, a explicat ce înţeles are, aici, sintagma ,cu participare internaţională": ,Mă interesează să aduc şdin străinătateţ două sau trei spectacole mari, solide, grele, ale unor regizori mari, spectacole care au marcat istoria teatrului". Asemenea spectacole şi personalităţi străine într-un festival românesc ,au rostul de a ne conecta la ceea ce se întîmplă important în lume" şi, totodată, ,de a ne introduce un element de comparaţie absolut vital în tot ce facem". În acest sens, directoarea festivalului a fost în opţiunile ei neezitantă, extrem de decisă: aducînd, de pildă, Marele inchizitor al lui Chéreau şi Cevengur-ul lui Dodin, ea a făcut un act de cultură radical.

Prin afluenţa lui extraordinară, publicul a reacţionat foarte bine la această provocare. În schimb, a mai existat un tip de reacţie, izolată, dar simptomatică: aceea a ,teatragiului" român (formula, strălucit-grotescă, a folosit-o Constantin }oiu şi sugerează, prea bine, toate fandoselile unui tip special de moftangiu). Spre deosebire şi de spectatorul cu bun-simţ, şi de omul de teatru autentic, ,teatragiul" român - fie el cronicar, regizor sau actor - se plictiseşte repede la asemenea spectacole, dacă nu e chiar dinainte sastisit. Ce poate să-i mai spună lui, astăzi, textul lui Dostoievski? Oricum, el îl ştie dintotdeauna, n-are chef şi răbdare să-l mai asculte încă o dată, nici măcar rostit de Chéreau. Că Chéreau nu vrea să facă ,teatru" aici, ci un fel de hermeneutică aplicată prin lectură nici nu-i trece prin minte şi, de altfel, nici nu-l interesează. Căci ,teatragiul" român nu reţine vreo nuanţă nouă a textului în rostirea lui Chéreau, ci faptul mult mai excitant că un spectator a ieşit din sală izbind uşile batante.

Iar