Oauuuh, ce titlu! M-am cutremurat şi eu cînd am citit ce mi-a ieşit de sub tastatură. Dar nu vă speriaţi, nu este vorba decît despre poveşti de adormit oamenii mari...

Aceşti oameni mari sînt o specie tare ciudată. În urmă cu doar cîteva decenii s-au revoltat că cineva le-a pus "mari naraţiuni" în cărţile de şcoală, împiedicîndu-i astfel să gîndească liber şi să fie ei înşişi. Lucru adevărat, ce-i drept, căci aceste poveşti erau atît de înălţătoare şi de bine scrise încît nu numai că puteai trăi cu ele, dar puteai şi muri pentru ele. De aceea şi erau aceste poveşti nişte grandes narrations şi nu aşa, orice fel de povestire! Doar că aceasta semăna cu o imensă păcăleală, să mori pentru o poveste, adică pentru ceva care nu are cum să fie real, adevărat, serios. Aşa că, după cum v-am spus - şi de fapt ştiţi cu toţii - nişte oameni mari s-au pus pe deconstruit poveşti în speranţa că, în spatele acestora, vor da de oasele reci şi strălucitoare ale realităţii. Şi pentru că şi această poveste trebuia să aibă un nume, i s-a spus postmodernism.

Dar nu a apucat să se aşeze praful peste toate aceste poveşti ale strămoşilor deconstruite bucăţi-bucăţi, că oamenii mari s-au apucat să alerge în disperare după alte poveşti şi să inventeze o nouă reţetă: storytelling. Un excelent articol semnat de Christian Salmon în Le Monde Diplomatique din noiembrie prezintă un rezumat al acestei poveşti:

"Conform lui Evan Cornog, profesor de jurnalism la Columbia University, Ťcheia leadership-ului american este, într-o mare măsură, storytelling-ul». O tendinţă apărută în anii ’80, sub preşedinţia lui Ronald Reagan, cînd stories au înlocuit argumentele raţionale şi statisticile din discursurile oficiale. (...) Dar storytelling-ul a intrat la Casa Albă sub preşedinţia domnului Clinton, cu cohorta sa de consultanţi, de scenarişti hollywoodieni şi de specialişti în publicitat