Cu puţin înainte de terminarea nisipului (că de zăpadă nu poate fi vorba) din clepsidra lui decembrie, iată o mică listă de afinităţi elective, instantanee, sugestii, cum se şi cuvine la un final de an, fie el şi pură convenţie, fie el şi sfârşit continuu, fie el şi urmat de un la fel de convenţional început.

Un parc din Bucureşti

Pe strada Luigi Cazzavillan, cum mergi, să spunem, dinspre Ştirbei Vodă spre Mircea Vulcănescu, pe stânga, s-a reamenajat un mic parc belle époque. N-am cercetat, dar cu siguranţă că vine din alte vremuri. E într-o zonă în care poţi descoperi o mulţime de case cândva fermecătoare, acum în paragină, întunecoase, gata să se prăbuşească, cu ziduri cotropite de mucegai şi ferestre căscate, ca ochii îndărătul cărora nu mai e viaţă. Pe stradă, oameni care stau degeaba, în grupuri de doi-trei şi scuipă abil coji de seminţe. Parcul e frumos, cu apele lui de piatră, care fac cercuri concentrice. Bănci îngrijite, la mijloc o fântână cu statuete, seara felinare aprinse şi, complet neaşteptat, un paznic care citeşte! Din când în când omul ridică ochii de pe carte şi veghează ca mâncătorii de seminţe să nu plece acasă cu vreun suvenir din parc. Copiii ţopăie, adulţii sunt cufundaţi în lene.

Dar, cel mai neaşteptat lucru pentru mine este o ţâşnitoare plasată chiar la intrarea în primul cerc, şi ea făcută în alte timpuri, din care am băut apă astă vară, într-o seară sufocantă. E aurie şi bine lustruită, lucrată cu migală, o frumuseţe! Dacă vrei să bei, apeşi cu piciorul o pedală. Astfel, apa nu se risipeşte inutil, iar iarna nu îngheaţă. Dar, ceea ce n-am mai văzut niciodată, locul prin care ieşea apa era ocrotit de o apărătoare metalică, un fel de paletă curbată, ca o lingură ţinută pe dos. În grija pentru detalii şi pentru igienă am recunoscut acea epocă frumoasă, belle, din istoria omenirii. De