Reiau dinadins un prepeleac vechi apărut la 3 august 1989 în România literară, sub titlul Ciubuc Clopotarul, ca să reîmprospătez oarecum serialul intrat de atât timp în rutină, stând de şaisprezece ani şi ceva (cu excepţia a trei săptămâni din ianuarie 1990, cenzurat de nişte confraţi revoluţionari)... aşadar, sub semnul lui Ion Creangă.
Titlul îl schimbai cu gândul de a şterge de colb originea marelui nostru, - dacă nu cel mai mare povestitor român...
*
La noi Ardealul a însemnat totdeauna acţiune, viaţă bine gospodărită şi în acelaşi timp drag de carte. Os ardelenesc, bunicul David preţuieşte ştiinţa de carte, ca fi-sa, Smaranda. Elocvenţa lui este elocvenţa ei. Şi linia maternă învinge, decide soarta scriitorului. Să n-o uităm nici pe sensibila bunică Nastasia, bunăcuviinţa însăşi, purtând mereu lacrimi în ochi de suferinţele altora.
în toiul disputei dintre părinţi, să-l dea, să nu-l dea pe drăcosul copil la şcoală, bunicul din Pipirig intervine cu logica sa grea, ardelenească. Duminică, nu, că-i ziua Domnului, nici luni, că-i zi de târg, dar marţi musai îl ia pe nepotu-său şi-l duce împreună cu Dumitru al lui la Broşteni, la profesorul Nicolai Nanu, la şcoala lui Baloş, şi-or să vază ei ce va scoate din Ionică... Că Vasile şi Gheorghe, ceilalţi băieţi, au învăţat acolo carte nu glumă şi că de de vreo douăzeci de ani de când e vornic în Pipirig, se tot încurca în socoteli, că nu ştia decât slova bisericească, dar după ce i s-au întors feciorii tobă de carte, îi ţin straşnic socotelile şi nu mai poate de bine... Elogiul pe care bătrânul îl aduce şcolii e una din paginile acelei proze dense de adevăr, care, în lipsa istoriei, ţine loc şi de istorie.
...Când am venit eu cu tata şi cu fraţii mei Petrea şi Alexandru şi Nică din Ardeal în Pipirig... unde se pomenea şcoli ca a lui Baloş în Moldo