In ziua de 1 Decembrie 2006, la ora 11:00, in imediata vecinatate a Primariei Sectorului 2 unde tocmai incepea sarbatorirea Zilei Nationale, un om in etate, vizibil chemat de amintiri, mi s-a adresat, asa cum o fac toti cei care nu mai pot tine doar in ei o bucurie, zicandu-mi ca, exact cu 50 de ani in urma, dar de 7 Noiembrie, a avut onoarea sa defileze prin fata lui Emil Bodnaras. "Aia da defilare - a oftat batranul - cu tunuri si tancuri." "Aveati pusti?", l-am intrebat. "Pai, se putea altfel?!! Trebuia sa-l impusti", am zis. Omul a ramas ca trasnit. De fapt, m-a privit cu mila. Glumisem cu unul dintre lucrurile cu care la el acasa nu se glumea. Fusesem necuviincios cu un tezaur personal de emotii. I-am cerut scuze, dar nu mai era nimic de reparat. Nu era vorba, in momentul sau, de efuziune, nici de comunism, nici de memoria dubioasa a politrucului Bodnaras, ci de o traire pe care el nu avea motive s-o uite sau s-o recuze.
Cred ca aici e greseala multora dintre noi, cand incriminam tot comunismul. Uitam esentialul si anume ca intregul era unul, dar partea, individualitatea, tinea de alte reguli. Comunism ori necomunism, oamenii isi traiau viata cum se pricepeau mai bine. Nimeni nu-i chiar atat de anticommunist, incat sa incrimineze zilele lui de mare emotie de odinioara. N-am fost decorat niciodata, n-am primit nici un ordin si nici o medalie, nu am fost avansat in grad, nu am beneficiat de aproape nici unul dintre privilegiile treptelor sociale de sus, cu exceptia unui salariu mai bun de facator de gazeta. De fapt, cea mai netraita perioada din viata mea, fiindca trebuia sa vin primul in redactie si sa plec ultimul, cu ochii vineti de oboseala si cu sufletul sleit de orice sentiment. De aceea, nu vibrez deloc la festivitati. Imi lipseste un organ. In adancul fiintei mele probabil ca-mi spun: nu mi-ai dat nimic, statule, nu-ti dau nici eu nimic!
Dupa c
