A coborât de la munte prin septembrie. A asezat rânduiala intre lucrurile stiute doar de ea, a pus zavorul la stâna si s-a intors la cealalta casa, din sat. Ca asa e bacita: ea tine doua lumi pe umeri - pe cea de sus, de la stâna, vreo cinci luni din an; in restul timpului - pe a doua, de jos, dintre oameni. Se-nvârte ca zvârluga dintr-o parte in alta. Pe masa bucatariei, porcul despicat se micsoreaza vazând cu ochii sub mâinile neobosite ale femeii. Taie, alege, separa, toaca, spala. Treburile se scurg cu repeziciune, dar mai ales cu pricepere. Acum, in ajun de Sarbatori, e vremea lor. Larisa Osman le stie si pe acestea, desi, de meserie, e invatata sa inchege laptele, sa pregateasca brânza si sa bata untul. E bacita. Adica tine rânduiala stânei, cât plimba ciobanii oile prin munti. „Asta-i meserie rara, ca nu-i usoara pentru toata lumea“, vorbeste femeia in graiul molcom al muntenilor, fara a lasa insa treaba o clipa. „Iar bacite tinere nu se prea gasesc. Aici, in Polovragi, eu sunt cea mai mica la vârsta. Ce nevasta tânara s-ar mai inhama la asa munca, sa stea aproape o jumatate de an in creierul muntilor, sa nu stie de altceva decât sa munceasca din zori in noapte, sa tina si familie, si inca o casa si sa-i si placa pe deasupra?! Mie insa nu mi-e greu. Asta fac de ani de zile, chiar si pâna sa-mi iau barbat cioban“. Are 27 de ani. Putini pentru „functia“ cea mai inalta a unei stâne - functie câstigata de obicei de femei in vârsta, invatate cu muntele si asprimile lui. Larisa le-a aflat insa devreme. Priceputa, harnica, dar si apriga sa conduca o gospodarie dupa placul si vrednicia ei, tânara si-a luat asupra sa greutatile meseriei, care pe altele le-ar baga in sperieti. „Plec cu ciobanii din sat prin aprilie-mai, cum se dezgheata muntele. Imi iau casa in spinare atunci, cum s-ar zice, pentru ca pâna toamna nu mai cobor si trebuie sa tin casa de sus la fel de bine