Retragerea Partidului Conservator din coalitia guvernamentala si scindarea Partidului Liberal deschid o noua criza in evolutia democratiei parlamentare romanesti postdecembriste, dupa o perioada de relativa stabilitate, ce-i drept fragila si mereu periclitata, dar care a permis totusi adoptarea masurilor necesare pentru ca la 1 ianuarie 2007 Romania sa devina membra a Uniunii Europene, fapt de importanta istorica incontestabila.
Exista trei urmari posibile la actualul impas si niciuna nu ofera garantii convingatoare. Cea mai la indemana este desigur acceptarea unui guvern minoritar, cu dezavantajul cerintei de a negocia o majoritate parlamentara pentru fiecare initiativa legislativa, ceea ce ar ingreuna mai ales finalizarea acelor masuri a caror monitorizare atenta din partea UE va continua si dupa 1 ianuarie. Daca in Danemarca, Suedia (model al societatii zise de consens) sau Canada, guvernele minoritare par sa functioneze, prin alte tari ele reprezinta mai curand o exceptie; in Germania, de pilda, din 1949 incoace au existat doar trei asemenea cabinete, pentru scurt timp si numai in pragul redefinirii coalitiilor sau al unor noi alegeri.
Constituirea unei coalitii majoritare ar fi cea de-a doua continuare posibila, putin probabila totusi, desi unii comentatori avanseaza asemenea constructii ipotetice, si desi liberalii si democratii par sa se suspecteze reciproc ca ar cocheta in secret cu ideea unei aliante separate cu social-democratii.
In fine, s-ar zice ca cea de-a treia varianta, a alegerilor anticipate, este cel mai putin dorita, cu toate ca ar oferi poate sansa taierii nodului gordian. Neputand fi siguri ca vor fi desemnati si realesi, deputatii si ministrii prefera desigur sa-si duca netulburati mandatul pana la capat. La randul lor, partidele privesc cu scepticism rezultatele sondajelor de opinie care, chiar daca redau corect starea prezen
