El va fi nepasator, necalculat, surâzator, fara grija si increzator in Dumnezeu si in lucrurile mici si in cele mai grave. Asa vorbea despre român Mircea Vulcanescu. Dar una din consecintele cele mai dureroase a dominatiei comuniste a fost si aceea ca ne-a transformat dintr-un popor intr-o populatie. Mai mult, multi dintre noi am ramas patrioti, dar am pierdut patria; caci nu se poate spune ca România de azi este o patrie pentru toti românii. Asa cum spunea Gabriel Liiceanu intr-o emisiune televizata, este nevoie de un liant, de un fel de gelatina, care sa confere lichidului in care ne balacim o consistenta macar ca a unei piftii. Dupa parerea mea, un altfel de liant, partial dar fundamental, exista; credinta. Cioran spunea cândva ca va veni un timp când ortodoxia se va târi dupa România; aceasta a fost perioada nefasta a comunismului; dar sa avem curajul sa recunoastem ca aceasta stare de lucruri a fost posibila si datorita complicitatii unor prelati. Astazi, Biserica tinde sa devina ceea ce a fost de veacuri; un stâlp de sustinere a românilor si a patriei. Intr-un studiu consacrat lui Brâncusi, Noica spune: „Dumnezeu e român dinainte de razboi“. Eu cred ca a fost totdeauna si român, dar noi nu L-am meritat de multe ori. Vreau sa fiu foarte clar; eu fac distinctie intre credinta (care e un sentiment), religie (care contine norme morale, filozofice si practice de apropiere de Dumnezeu) si Biserica (Casa Domnului). Orice religie care accepta existenta Divinitatii si cultiva percepte morale utile omului si societatii este valabila. Mântuitorul insusi spune apostolilor ca in casa Tatalui Sau sunt multe incaperi. Condamn insa orice tendinta a oricarei religii de a se considera superioara celorlalte, precum si utilizarea religiei ca pretext pentru actiuni omenesti cel putin discutabile. Cum Fiinta Suprema e unica, la fel ar trebui sa fie si diversele religii. Subliniez ca