In povestea pe care v-o trimit nu veti gasi nici caini si nici pisici, asa-zisii prieteni ai omului. Nu. In schimb, povestea mea are un personaj mai putin obisnuit, cu care poti lega o prietenie, chiar daca putin mai ciudata....
Copil fiind, mi-a cazut in mana o carte, pe care, la vremea aceea, o consideram inedita: "Obiceiurile insectelor", de J.H. Fabre. A fost una din cartile care mi-a fascinat copilaria. Chiar si azi, cand o deschid, simt un miros puternic de ierburi verzi, de fin cosit, de vacante arse de soare si mangaiate de ploi. Descult, prin ierburile fosnindu-mi pana la genunchi, cu cartea mea sub brat, rataceam zile intregi in dorinta de a cunoaste si a ma imprieteni cu personajele ei. Eroii acestei carti erau niste simple gaze, cosasi, lacuste, greieri, cicade, carabi aurii, insecte lipsite de personalitate si interes pentru oamenii obisnuiti. N-am putut face cunostinta cu toti, din diferite motive, dar, cel putin, cei pe care i-am cunoscut nu m-au dezamagit. Si totusi, ramanea tristetea unei neimpliniri: unul dintre personajele cartii, la care tineam atat de mult, nu putea fi gasit...
Au trecut anii, multi la numar, si intr-o zi de vara, fiind cu familia la mare, am avut o mare surpriza. La Eforie Sud, intr-un camp cu verdeata, am dat peste vechea si atat de dorita mea cunostinta. Era o calugarita, Mantis religiosa - cum ii spun biologii, una dintre cele mai mari pe care mi-a fost dat sa le intalnesc. Intr-o atitudine cucernica, cu bratele stranse in "rugaciunea-i ucigasa", avand culoarea frunzelor de nuc uscate, insecta aceasta, ale carei obiceiuri sunt atat de ciudate, parca ma astepta.
N-am stat mult pe ganduri. Am prins-o, am dus-o la hotel, si i-am stabilit resedinta intr-un borcan de sticla. Am pus inauntru cateva crengute uscate - suport pentru odihna si panda - si deasupra borcanului o sita pentru nisip (jucaria fiicei mele
